liviu dascalu

Irina draga, iti promit ca data viitoare imi voi argumenta judecatile de gust in cea mai pura maniera axiomatica. Ma voi folosi de sistemul logic Hilbert-Akkermann. Rationalitate, pentru rationalisti!

Mai bine nu te comentam, fiindca nu m-am facut inteles. Spuneam ca toata consideratiile despre sinucidere sunt banale, si ca poezia ta nu e facuta din astfel de consideratii. Asadar, nu e banala. Sau o fi, pentru alte gusturi.

\"Tutu\" e un album obisnuit, cam slabut, din cele scoase de Davis. \"Doo Bop\" e insa un album prost, facut cu cantareti de hip hop; ritmul e de hip hop, din ala monoton,invariabil, fara improvizatii, iar pe ritmul asta Davis adauga oarecare coloratura. Davis avea ambitia sa adapteze jazzul la tot ce era trendy, de ex. el a fost unul din pionierii combinatiei jazz - rock (\"fusion\"), daca nu chiar primul care le-a amestecat. In ziua de azi ar fi pactizat chiar si cu muzicienii house, mai ales ca exista destule formatii care sunt pe undeva intre intervalul house - jazz. Dupa cum probabil ca stii.
Am fost mai demult pe siteul musiclines.ro, dar mi se pare ca te ocupi mai mult de muzica comerciala (cacofonie neintentionata). S-ar putea sa ma insel, asa ca ma duc din nou acolo. Mersi oricum pt invitatie.

Eu sunt curios ce cauta Miles Davis printre homeless-i. Eu cred ca depinde de homeless-i, daca sunt de la noi ar fi preferat o manea cinstita, daca erau din aia din patria jazzului s-ar fi simtit mai bine cu un hip hop, chit ca si Miles, precis nu stiti, are un album de genul asta. Adica hip hop; numai ca-i spune \"Doo Bop\" si el sufla in trompeta tot asa cum stie, altii bat ritmul.

Elena, crucificari din astea se petrec destul de rar. In fond, eu sunt specialistul in crucificari, adica sunt \"calaul siteului\". Asta daca nu stiai cumva. Asa ca ... sa vedem cine isi face aparitia.
Parerea lui Michel o stiu deja, din alt subsol. Lui i se pare ca sunt plictisitor, il agasez cu locurile astea comune, cand spun ca poezia lui nu e prea grozava. E, ar spune el, secretul lui Polichinelle, il stie toata lumea. Si eu sunt plictisitor pentru ca spun adevaruri banale de tot.
Andrei, ma bucur ca ti-am trezit interesul sa-l citesti pe Michel. Asta era si scopul, desigur. Pentru a avea apoi parteneri de polemica.

Poezie foarte buna, poate chiar cea mai buna din cate am citit scrise de tine. Motivul pare sa fie cel ca iti exprimi o traire autentica, si o faci parca mai mult pentru a-ti clarifica tie sensul ei, si in care intentionalitatea estetica e aproape invizibila.
Acum, despre continut. Nostalgie dupa inocenta/puritate, combinata cu dorinta de insingurare. Sinuciderea ca momentul de cea mai intensa singuratate. In care esti atat de departe de semeni incat nu mai exista vina, greseala, remuscare, trecut, indoieli. Toate acele stari invatate de la ceilalti. In care sufletul pare sa ajunga la o anumita puritate ideala. Asfel, moartea poate fi vazuta ca un fel de arta, ca tehnica de cunoastere a sinelui profund; \"cunoastere\" intr-un sens la limita, bineinteles, intrucat dispare orice dualitate dintre subiect si experienta sa, exterioritatea sa.
Placerea de a putea spune \"this is the last day of the rest of my life\", de a simti ca dispui de tine insuti, de datul prealabil asupra caruia nu ai, in general, nici o putere. Asta e deja banal, de la Cioran incoace, sa vezi in sinucidere o forma de libertate. Sau forma prin care cineva poate sa-si experimenteze libertatea in sens absolut (bla bla).
Dar poezia nu e facuta din speculatii confortabile despre moarte, ci din trairi, viziune. Sub dorinta de moarte vad dorita de puritate si in asta o forma intensa de vitalitate. Fiindca nu e renuntare, sau devitalizare, in puritatea asta, seamana cu gestul unui pictor ce isi sfasie panza, preferand nimicul unei realizari grosiere a ideii sale.

Un text despre voluptatea lecturii, despre care poate ca putini dintre cei care scriu din greu pe site stiu ceva, cu adevarat.
Imi place libertatea cu care te misti in spatiul poetic, relaxarea cu care arunci cuvintele ca pete de culoare pe o panza, cu certitudinea ca vor alcatui o forma, un sens.
Eu am citit cartea lui Nabokov in versiunea franceza, \"Ada ou l\'ardeur\", pe langa care \"Lolita\" este mai degraba lizibila si fara rezonanta.
Nu mai mult decat \"o oglinda diamantata\". Pura suprafata, asadar. La ce bun profunzimea? ... Iubirea poate fi vazuta, spune cineva, ca o explorare de suprafete, nu ca o sondare a profunzimilor.

Bestial, textul. Eu o sa trimit un comentariu la poezia lui Michel, care mi se pare proasta, dar nu are a face.
Daca si celelalte parti sunt la fel de savuroase, cred ca o sa detii versiunea mea preferata asupra a ceea ce s-a intamplat la Brasov.

Si mie mi-a placut foarte mult, il regasesc pe Anton cel de altadata, care mi se parea un poet si nu doar un poet de pe site. Poezia imi place, cu toata imperfectiunea ei. Incepe greu, motorul se ambaleaza cu dificultate, si cu atat mai mare e surprinza pentru mine cand masina merge in turatie normala. In introducere autorul parca incearca sa distraga atentia cititorului, sa-l trimita pe piste false, eventual sa caute la piata fasole yolarihii, sau dupa miserupism ieftin de la aprozarul 80, de la coltul strazii, sau dupa \"creanga de aur\" cu frunze uscate din nu stiu care mitologie.
Dupa introducerea care nu te introduce in nimic vine un pic de poezie adevarata.

Vreau sa comentez cateva din liniile acestui text.
\"Ultimul dintre marii teoreticieni ai anilor ‘60 (alături de Deleuze, Foucault, Lacan și Barthes)\" - e evident ca aici e vorba de cultura franceza, toti autorii enumerati sunt francezi; parerea mea e ca ei nu pot defini o perioada intreaga - \"anii 60\" - ci doar un microclimat cultural - Franta anilor 60 -.
Nu ma leg de un fleac, e vorba de intreg articolul care mi se pare nitel naiv, iar prin folosirea exagerata a superlativului, gaunos. De exemplu, o asemenea afirmatie - \"Derrida a modificat fundamental modelele filosofice ale secolelor XX și XXI\", este extrem de riscanta. Eu as spune ca de fapt azi, in lume, Derrida se citeste destul de putin, tot mai putin, si ca deconstructia nu mai este la moda de multa vreme. Pe de alta parte, Derrida a fost, privit la scara larga, un urmas destul de putin inovator al lui Nietzsche si mai ales Heidegger. Martin Heidegger e cel care a revolutionat, realmente, modul de a gandi in filosofia secolului XX, iar deconstructia e doar varianta comerciala a mai dificilei \"destructii\" heideggeriene.
Despre celelalte influente - expresia \"urmas\" al lui Freud sau Marx e putin cam improprie, cat despre prespusa descendenta din Levinas e pur si simplu o eroare -. Derrida vorbea limbajul epocii sale, limbajul filosofiei franceze a anilor 60, saturat de marxism, freudism si suportand si influenta lui Husserl si Heidegger. Dar Derrida nu preia nici teorii freudiste, nici marxiste, nu le sustine si nici nu aduce nimic nou pe linia lo, ca un adevarat \"urmas\" ce s-ar afla.
Popularitatea lui Derrida se datoreaza unei tehnici de imagine, nu cred ca a existat un filosof mai atent la impactul asupra cititorului ca el. Cu alte cuvinte, a reusit extrem de bine sa-si \"vanda marfa\". In rest, insa, o data risipite farmecele \"seductiei\", luat la bani marunti, Derrida se dovedeste a fi un filosof minor. In viitor, in acest secol chiar, nici nu cred ca va mai fi citit (poate doar in culturile decalate, cum e a noastra, mereu cu cateva decenii in urma in materie de moda culturala).
Articolul are si alte stangacii, dar simt ca ar fi meschin sa ma leg de toate aspectele. Important este ca am fost anuntati in legatura cu acest eveniment. Sincer,si eu am tresarit citind vestea, in masura in care, in primii ani de studentie, il citeam si ma consideram \"derridean\".
PS Comentariul lui Alex. Duca mi se pare un exemplu de cum se poate bate campii in circumstantele cele mai nepotrivite.

Cel mai mult apreciez faptul ca stii sa trezesti curiozitatea fata de o carte. Ce am inteles eu din \"reclama\" ta insa - subiect hollywoodian, de un senzational pe care s-ar parea ca tratarea stilistica il rascumpara -. Pe de alta parte, literatura trebuie sa fie \"une promesse de bonheur\" (Stendhal), si atata tot. De aceea, promisiunea ta din final,
\"Închide cartea și caută în tine acea iubire care arde la flacără albă, care nu cunoaște gelozia fără motiv și ura fără leac. De-ai găsit-o păstrează tremurul ei nestins până în ziua în care vei fi chemat către altă lume. Și atunci îți promit c-ai să pleci fără teamă, cu demnitatea celui ce și-a cunoscut și ocrotit darul.\"
mi se pare ca deviaza de la ratiunile pur estetice. Si cred ca reclama asta ar fi fost mai potrivita pentru o editie a \"Vietilor Sfintilor\", si nu pentru un autor ca d\'Annunzio.

Nu e rea, dar cam prea multa culoare locala.
Chestia cu \"culoarea locala\" ... imi aduc aminte ca pe la 14 m-am certat cu o profesoara de romana pe ideea ca \"Ingerul a strigat!\" al lui Fanus Neagu are sau nu prea multa culoare si nu se mai vede, ziceam eu, \"ideea\", dar nu despre idee e vorba ci despre ce e mai important decat culoarea: forma :D. Intr-un roman, forma e cea a personajelor, a actiunii, a contextului de orice fel in care se misca personajele. In poezie ... habar n-am, ca nu ma pricep. Poate iti dai seama si singur.
Iti zic toate astea fiindca am impresia ca tot ce iti doresti in poezie e sa pui pasta groasa, consistenta. Si ca uiti... hm, nu am cuvant potrivit, nu vreau sa spun \"esentialul\".

Poem in care imi place subtila senzualitate pe care o transmite, o senzatie atat de usoara incat dispare la a doua lectura.

Textul asta m-a convins ca am de-a face cu o incepatoare in ale literaturii. Daca pe unii automobilisti ii mai eviti fiindca isi pun la vedere ciupercuta aia galbena, cu incepatorii de pe site e mai greu sa tratezi. Ei ar trebui sa faca fata oricarei critici, cat de dure ar fi. Le recomand insa rabdare, sa nu mai posteze tot ce li se pare lor ca e poezie. Sa scrie pe hartie, mai intai; sa foloseasca mult cosul.
Poezia asta e de aruncat la gunoi. Ce sa mai critic la ea? Hm, \"viata-i o curva\", cred ca si cei care scriu textele pentru cantecele hip-hop se jeneaza sa arunce cu asemenea platitudini subculturale. Macar ei incearca sa vina cu ceva \"mai tare\".
As putea sa-ti recomand sa te orientezi catre alt gen, ca de exemplu muzica \"de cartier\", dar ar insemna sa fiu prea rau. Hai sa zicem ca mai am rabdare, desi nu intrevad nimic in viitorul apropiat.

Daca nu te intereseaza opinia comentatorilor, ma refer la opinii critice, nu la oftaturi admirative, de ce te folosesti de posibilitatea de a primi asemenea comentarii? Poti renunta la acest drept foarte usor. Un click sau doua. Iar daca ti-am lasat parerea mea, e fiindca eu cred ca un pic de luciditate nu strica nimanui, niciodata.

Mai rar asa o colectie de VIP-uri filosofice pe centimetru patrat... Eu personal am citit poezia cu sentimentul usor de jena cu care observi pe cineva care foloseste cu vadita stangacie furculita si cutitul. De aceea ma intreb ce varsta ai. O poezie de genul asta e scuzabila la, sa zicem, 16, poate chiar si la 17 ani. Mai tarziu snobismul reprobabil al tineretei este o boala cronica nevindecabila. Nu poti, nici in poezie, nici in alt gen de text, sa rostesti, cu asemenea emfaza si familiaritate, \"intreaba-l pe plesu\" sau \"nu o sa se supere liiceanu pentru asta\". Nu ne tragem de sireturi nici cu Immanuel Kant si nici cu aceste personaje intens mediatizate de la noi din tara, care, fie vorba intre noi, nu sunt filosofi, ci oameni de cultura.
Textul imi sugereaza o lipsa de inhibitii culturale care nu are prin ce ma interesa. Dezlantuirea erotica poate fi condimentata cu orice nerusinari si impietati private, cu privire la oricare din filosofii sau scriitorii cunoscuti. Dar nu trebuie facute publice, doar daca au acoperire estetica, ceea ce nu e cazul cu un text precum acesta:
\"Este o impietate să-mi vorbești
despre existențialiști cu
Kama Sutra pe masă
tu ai un fel bizar de-a face dragoste
din cuvinte și
filosofie din
dragoste
tu,
tu
ești cam bizar,
dragostea mea cu miros de ienibahar.\"
Naivitatea unei tinere de, cum ziceam, 16 sau 17 ani, pe care prima noapte de filosofie, ultima de sex, inca o entuziasmeaza, retroactiv, poate fi induiosatoare. Daca e vorba de o doamna (cat de bune erau acele fise biografice, pe vechiul site!), o rog mult sa exercite un pic de autocenzura.

E ridicol sa te compari cu Emil Brumaru.

Aici vad toate defectele poeziei tale la un loc.
\"Realitatea/ este un abator cumplit\" - vad graba de a scrie literatura \"profunda\", or, de la romantici incoace, profunzime literara inseamna de multe ori sa vorbesti despre anumite terori metafizice pe care oamenii obisnuiti, fiind doar \"vite care se imbuibeaza\" (de la Heraclit citire; ei, uite un poet romantic!), nu au cum sa le simta.
Bineinteles, textele tale au o nota de expresionism, ca sa fiu mai precis.
Si acum citez un fragment mai consistent:
\"Câmpiile eposului duc la
depresie – bun venit în lumea
ideatică,
mereu aceeași: monotonă, stereotipă, penibilă
a delirului ascuns\"
\"campiile eposului\", ce or fi alea? Ne amintim, unii poeti puri sunt dezgustati de limbajul cotidian, de asa-zisa lui platitudine - caracterul lui plan, \"campiile\", nu? -. Or, cine nu si-a dat seama ca \"vorbim cu totii in proza\", cine nu s-a mirat de asta asemenea unui ilustru personaj molieresc? Hieroglifa de mai sus isi capata, astfel, sensul: \"campiile eposului duc la depresie\" inseamna - limbajul cotidian plictiseste inefabil poeta noastra, sau poeta in genere, sau insasi Poezia -.
\"monotona, stereotipa, penibila\", acelasi recurs la redundanta pe care l-am semnalat si in alta parte.
Astept sa termini cu experimentele, iar digestia ta a literaturii sa ia sfarsit. Sunt curios cum vor arata textele tale cand limbajul cotidian, oralitatea, nu vor mai fi locul non-poeziei, ci vor reprezenta o provocare pentru tine.

Am inceput sa-ti citesc textele pornind de la ultimul postat, si pana acum am dat de doua poezii in care ai o anumita obsesie a mortii. Mie o asemenea obsesie mi se pare prea din cale afara de livresca, la varsta ta, ecoul al lecturilor din Cioran si Heidegger (acum,daca stau sa ma gandesc mai bine: ei si ce, de ce nu ar fi o obsesie livresca autentica?). In fine, pe fondul negru al preocuparilor tale maladiv-imaginare poezia de sus mi se arata de o vitalitate surprinzatoare.
De altfel, din toata poliloghia heideggeriana despre constientizarea mortii ca ultima limita si despre autenticitatea ce deriva din cunoasterea propriilor limite eu nu am retinut nimic decat: frica de moarte te face sa simti ca traiesti, la modul cel mai prozaic spus.

Textul e doar un experiment. Ceea ce il face sa fie un text prost este faptul ca nu te lasi purtata de cuvinte si imaginatie, ca nu dai suficienta carne abstractiei goale a intentiei cu care l-ai scris. Fiindca ai vrut neaparat sa scrii un text despre sine, despre nimic samd. Dar nimicul in sine nu e ceva literar, angoasa nu poate fi numita pentru a-si face prezenta in textul tau, ci trebuie construita. Ideal ar fi sa poti vorbi despre orice, sa povestesti si un meci de fotbal, dar cititorul sa deduca afectiv nelinistea, golul.
Dar cred ca stii asta deja.