Impachetata

Poezie foarte buna, poate chiar cea mai buna din cate am citit scrise de tine. Motivul pare sa fie cel ca iti exprimi o traire autentica, si o faci parca mai mult pentru a-ti clarifica tie sensul ei, si in care intentionalitatea estetica e aproape invizibila.
Acum, despre continut. Nostalgie dupa inocenta/puritate, combinata cu dorinta de insingurare. Sinuciderea ca momentul de cea mai intensa singuratate. In care esti atat de departe de semeni incat nu mai exista vina, greseala, remuscare, trecut, indoieli. Toate acele stari invatate de la ceilalti. In care sufletul pare sa ajunga la o anumita puritate ideala. Asfel, moartea poate fi vazuta ca un fel de arta, ca tehnica de cunoastere a sinelui profund; \"cunoastere\" intr-un sens la limita, bineinteles, intrucat dispare orice dualitate dintre subiect si experienta sa, exterioritatea sa.
Placerea de a putea spune \"this is the last day of the rest of my life\", de a simti ca dispui de tine insuti, de datul prealabil asupra caruia nu ai, in general, nici o putere. Asta e deja banal, de la Cioran incoace, sa vezi in sinucidere o forma de libertate. Sau forma prin care cineva poate sa-si experimenteze libertatea in sens absolut (bla bla).
Dar poezia nu e facuta din speculatii confortabile despre moarte, ci din trairi, viziune. Sub dorinta de moarte vad dorita de puritate si in asta o forma intensa de vitalitate. Fiindca nu e renuntare, sau devitalizare, in puritatea asta, seamana cu gestul unui pictor ce isi sfasie panza, preferand nimicul unei realizari grosiere a ideii sale.

Draga Liviule, incep prin a-ti spune ca nu stiu ce traire poate fi autentica - sau banala. Spun asta fiindca am gasit aceasta contradictie in comentariul tau. Intentionalitate estetica nici nu exista, intr-adevar, doar in contextul in care nu am vrut sa scriu un text personal. Pe langa asta, \"literaturizarea\" unui text ii da si un anume mister, o indescifrabilitate subtila. Nu se dau motive, notari pe scala, fiecare isi asuma poezia facand-o relevanta in cadru personal.
Moartea ca si cunoastere - asta e o consolare pentru cei care cred in ceva dincolo de moarte. Eu inca nu stiu ce sa cred si probabil nici n-am sa stiu. Daca as face pasul respectiv, l-as face ca pe o ironie, o gluma imensa si teatrala. N-as vrea sa fie motiv de intristare, fiindca mi-as gasi ori fericirea in insigurarea totala, ori sfarsitul total dupa care nu mai exista nimic (si atunci nu m-ar interesa ce las in urma).
Nu poti sa spui despre un sentiment ca e banal. Nu ai dreptul la asta. Ramai la analiza literara si lasa psihologia altora, sau fa-o in alte circumstante. Cele doua analize sunt distincte si imi pare ca tu le confunzi din cand in cand. Aici poti sa iti incluzi si \"blabla\"-ul. :)
Poezia asta este renuntare intr-un fel, in alt fel este descoperirea unei noi dimensiuni. Depinde de parerea individuala asupra mortii si/sau a sinuciderii. Eu iau in considerare faptul ca moartea ca stare are sanse mari de a fi ceva frumos - adjectiv poate prea simplist pentru ceea ce am vrut sa spun.

Poezia asta e o resemnare. Un pahar pe jumatate plin in fata inevitabilului.

Mai bine nu te comentam, fiindca nu m-am facut inteles. Spuneam ca toata consideratiile despre sinucidere sunt banale, si ca poezia ta nu e facuta din astfel de consideratii. Asadar, nu e banala. Sau o fi, pentru alte gusturi.

Am tradus acest poem în limba franceză, folosind tasta \"trimite traduceri\", și credeam că așa autorul primește automatic o copie și are posibilitatea de-a autoriza traducerea sau nu. Am aflat de la webmeșterița acolo că nu-i așa. Ce fac acum ?