Mediu
Am citit întâi epigraful aflat pe pagina de gardă a romanului “Triumful morții” al lui Gabriele d’Annunzio. E un fragment din Nietzsche (“Jenseits von Gut und Böse”). Citește-l bine, deschizătorule de cărți, și, dacă nu te temi, continuă:
“Există cărți care pentru suflet și sănătate au o valoare inversă, după cum se folosește de ele sufletul umil, forța vitală inferioară sau, dimpotrivă, cel superior și viguros; în primul caz sunt cărți primejdioase, distrugătoare, dizolvante; în celălalt, chemări de crainic, care-i
stimulează pe cei tari să-și manifeste tăria.”
Eu am citit mai departe știind că, fără îndoială, mă regăsesc în cea de-a doua categorie. Și, semn că nu m-am înșelat, am venit să-ți spun ție despre această carte aflată sub semnul grotescului. Nu e un roman despre iubire și moarte, cum mi s-a părut dintâi. E cartea agoniei unui om, a luptei lui cu dragostea, cu nebunia și cu blestemul neîmplinirii fără leac.
Giorgio Aurispa este un damnat, mistuit de o pasiune bolnavă, suferind până dincolo de absurd, inventând motive din ce în ce mai complexe și mai lipsite de sens spre a-și hrăni zbuciumul. M-am gândit mult dacă sentimentul cotropitor ce-l macină se numește iubire. Vorbim atât de mult despre ea, îi pervertim sensul și esența cu infinite silogisme închise strâmb încât mi-e greu să-i mai surprind înțelesul. Aș zice mai degrabă că Giorgio își caută în rămășițele sufletului său zbuciumat resortul iubirii. Și rătăcește drumul orbit de gelozie și de imposibilitatea posesiunii absolute. Iubirea lui se exercită în spațiul imaginar al unei suferințe iscate în deșert, gelos fiind pe toate cele reale și iluzorii, pe lucrurile reflectate în privirea iubitei. Posedă totul în ființa Ippolitei: trupul ei pe care îl vede când nespus de frumos, când înfiorător de oribil, voluptatea ei descoperită în brațele lui, gândurile și sufletul femeii. Dar tocmai această posesiune umană, deșartă îl împinge pe culmile unei nebunii chinuitoare. Făcând echilibristică pe muchia dintre tot și nimic alunecă buimac tot mai adesea într-un absurd iremediabil. Își știe leacul: moartea, convins fiind că moartă iubita fi-va doar a lui, departe de ochii trecătorilor, de atingerea soarelui și a ierbii, lipsită de zbuciumări și voluptăți în care el să nu poată pătrunde. Cât timp trăiește, sufletul ei îi rămâne străin, intransmisibil și de nestapânit. În clipa în care vor muri încleștați în ură sau iubire, posesiunea lui își va atinge expresia supremă. Decizia morții e luată din prima clipă, doar timpul rămas până la îndeplinirea ei e încă un mister.
Și pentru timpul ăsta te chem eu să citești această carte. Ca să cunoști Italia acelui sfârști de secol XIX în toată frumusețea ei pe alocuri absurdă. Să întâlnești zecile de personaje pitorești, sublime în urâțenia lor absolută. Să asculți cântecul Favettei-Bobuleț, cea cu voce precum picătura de rouă. Să-l urmezi pe Oreste di Cappelle – noul Mesia cu turma lui de apostoli închipuiți și Marii salvate de la pierzanie. Să te înduioșezi la vederea Giocondei – o biată idioată cerșind bomboane și atenție. Și, mai mult decăt toate, te chem să participi la pelerinajul din Sanctuarul Fecioarei Maria, să vezi toate hidoșeniile corpului omenesc și să te bucuri de frumusețea cărnii tale neatinse de diformitate. Pentru ca apoi să știi, fără putință de tăgadă, că sufletul și trupul ce nu cunosc blestemul sluțeniei daruite sunt cu har și noroc.
Închide cartea și caută în tine acea iubire care arde la flacără albă, care nu cunoaște gelozia fără motiv și ura fără leac. De-ai găsit-o, păstrează tremurul ei nestins până în ziua în care vei fi chemat către altă lume. Și atunci îți promit c-ai să pleci fără teamă, cu demnitatea celui ce și-a cunoscut și ocrotit darul.
077.529
0
LM
