liviu dascalu

E ceva cu finalurile astea: sa se termine, dom`le, ca la rusi, konet filma, de ce sa ironizam pe bietul cititor care crede in poezie pina aproape de sfirsit?
Scoate cuiul din perete.

Pentru mine, acest text,ca si Ultima noapte a adolescentei 2 a lui Ghiocel, sunt texte uimitoare printr-o precizie halucinanta, ca re-invieri ale adolescentei.
Decit o eternitate ca suflete, mai bine citeva secunde de eternitate a trupului nostru adolescentin.

Poezia suna spart la sfirsit. In rest, agreabila, un bun exercitiu.

Poezia e plina de gratie. Ultimul vers strica putin de tot, fiindca introduce o gravitate fara rost.

Senzualitate in...biserica? Cred ca mai degraba ultima strofa ar trebui sa sune astfel:
Nu eram decat doua trupuri
drepte
din care fugisera sufletele
doua biserici
unde nu respira nici un dumnezeu

De pe vremea cind Alecsandri era printre primii barbari ai literaturii noastre.

Poezia e rupta in doua parti, una este o explorare imagistica reusita, cealalta este o poveste despre anotimpuri precum in memorabilele manuale de citire de clasa intai, de care ne aducem cu totii aminte cu duiosie si atit.

De la ^developarea aburului^ la mutarea mobilei este o trecere neplauzibila imaginar. Observ o vointa de poezie, de poetizare, in care se pleaca de la idee si se gasesc imagini, imagini schematice, in ultimele doua fragmente de text.

Nici eu nu obosesc sa citesc aceasta poezie, pentru ca o vad si eu in lumi posibile mai bune, unde, de exemplu, strofa a doua incepe la fel de superb ^Ma cuprinde o culoare noua/Din calcaie pana la ochelarii/ De soare^ si se opreste aici, fiindca nu vreau martisoare, ca cititor, decit ocazional, in primavara.
Apoi, ^albastru de Voronet^ este un albastru explicat, mie nu mi s-a parut nimic memorabil in acel albastru, si oricum albastrul nu trebuie explicat. Se explica el singur.Dar nu e nevoie nici macar de albastru, de vreme ce oricum apare excelentul vers ^inverzesc intotdeauna/Cu podurile palmelor^.

Primele doua strofe sunt suficiente, nu e nevoie sa iasa trei la numaratoare. Este de neiertat ca un poem superb trebuie sa fie stricat din ratiuni numerologice.

O fi vreo emotie, dar nu e suficient textualizata. Si e greu de inteles cine mangaie pe cine, este dubioasa formularea ^mi-ai scapat printre degete^. Mie unuia imi scapa printre degete.

O imaginatie obosita, cum nu ma asteptam, avind in vedere poemele anterioare.

Morala e complet inutila, e o duioasa ironie, probabil, dar nu o receptez.
In rest, sunt aproape senzatii tactile: a te trezi intr-o sala de spectacol goala inseamna sa percepi o infrigurare, cele doua frunze inclestate pe un copac de lumina comunica, o racoroasa senzatie de intimitate cu sine, iar ^Galbenusul din tine aprinde luminile^ este, cert, o senzatie de caldura, si ma mir de curajul unei metafore culinare, e ceva la care un barbat nu s-ar fi putut gindi, e formulare f. reusita.
Pare un joc de lumini, lumina de vara sub un frunzis batut de vint, lumina perceputa tactil, cu ochii inchisi.

Imi place exclusiv prima strofa.

^imi desfaceai misterul ca pe o portocala^, ^dimineata ma dezvelea de piele^: apreciez prospetimea ecorche-ului, mireasma acestei poezii. Dar ce pacat de cuvinte precum ^stele^, ^suflete^, care absorb ceva din aceasta prospetime.

Te rog, renunta fara sa clipesti la aceste barbare forme fixe. In haiku we trust!

Culoarea lirica e fina, subtila, dar mesajul e lizibil. Poate prea lizibil. Nu tulbura, poezia. O fi nevoie?

^aroma de muguri verzi/ atitatori, obraznici^: astea nu-s ginduri entropice, draga Rodica, fiindca jocul nostru e real.

Despre comentariul pentru a nimanui: e destinat poemului `the fool`s gold`, scuze pentru eroare.
Pentru Hera: paranteza de care vorbesti mai taie din solemnitatea care se insinua la inceput; prea se parea ca aveam de a face cu o ora de literatura tinuta de un Dascal(u), adica de magister, trebuie sa reiasa cit de solemn e pentru mine totul.

Poemul e intr-adevar complicat, fiindca a trebuit sa-mi chem iubita din toate lumile posibile (titlul poemului ar putea fi ^ipoteze despre L.^). Si asta o spune versul final: the fool`s gold, the fool`s love, mai intai aurul imaginar, ^aurul nebunilor^, apoi amorul imaginar, a carui valoare e intacta in toate lumile posibile.
In acest context, indemnul tau de a abandona iubirea imaginara (iubirea on-line) pentru acceptarea realului (florile, copacii), de fapt, e un subtil indemn de a-mi alege o alta lume posibila (cea despre care se zvoneste ca ar fi reala), pentru a-mi cauta iubita. Ultimele investigatii filosofic-detectivistice ma trimit la tine.
In maniera mea intortocheata am reusit sa inteleg declaratia ta de iubire din lumea posibila actuala. Anume, daca iubita (adica tu) imi cere sa vorbesc, fara a mai astepta pauzele de respiratie pentru a-mi comunica replicile, inseamna ca replicile mele , desi nu vor fi fiind cele adevarate, sunt macar bine gasite. Si atunci e ca si cum ar fi propriile tale ginduri, nu?
Situatia imi produce un anumit disconfort: cum as putea sa stiu daca replicile mele vor fi mereu (cele) bune?
Si apoi, barbatul pe care il iubesti trebuie sa stie sa taca. Te voi chema, atunci, ca sa ma inveti sa tac:
^mi-e somn mi-e somn de tine iubito
acopera-mi pleoapele cu talpa ta rece^.
In acest raspuns sunt niste intuitii modale pe care le voi dezvolta intr-un tratat, pe care il voi scrie rapid, pina nu ma paraseste inspiratia metafizico-erotica.