Locuind în vârsta dintâi...

O întrebare stăruie neatinsă: Vai, în acest început de mileniu, mai e de folos sonetul, această „artă geometrică și de finețuri lexicale, profundă prin ispita conceptualizării”, cum fericit întocmea o posibilă definiție criticul, eseistul și filosoful A. I. Brumaru în „Cuvântul însoțitor” la volumul „Sonete 1” (Ed. Arania, Brașov, 2005) semnat de Adrian Munteanu, poet de delicată expresie lirică? E neînchipuit de greu să răspunzi cu simplitatea lui „da” sau a lui „nu”, fiindcă pe aproape plutește duhul lui Petrarca, Michelangelo ori Shakespeare, și orice cuvânt entuziast se poate prăbuși în derizoriu! Ei bine, poate să ne mai fie sonetul de-a dreapta inimii, venind din istoria înaltă a civilizației omenești, când azi tehnologia, de pildă, ne-a supus tiranică, schimbându-ne fața și scurtându-ne, practic, timpul viețuirii noastre spirituale. Este un paradox, nu-i așa? -, dar viața însăși e zidită pe asemenea muchii tăioase. Oare mai percepe sensibilitatea contemporană un cântec de iubire modelat după reguli severe, care cere măestrie și desăvârșite calități poetice, nu doar mimate, însușite meșteșugărește, cum se mai întâmplă în arta poetică azi? Grea povară pentru Adrian Munteanu! Dar pe care o duce cu onestitate, fără răsuciri pătimașe, într-o tăcere delicată a poetului care află primul de unde curge lumina pentru a ne împărtăși! Desigur, lumea lirică a lui Adrian Munteanu nu mai are nimic din cea cântată de Petrarca, de exemplu, tonalitățile fiind complet diferite. Rămâne însă acolada suferinței și a iubirii care, fie-mi iertat! au rămas aceleași. Nu cred că s-au petrecut schimbări de fond în sufletul nostru, poate doar în percepție și-n formă. Așadar, avem de-a face cu un volum de sonete închinate iubirii. Ar fi foarte simplu așa,, dar Adrian Munteanu include aici și încercarea de-a conceptualiza sentimentul în dimensiunea lui tragică. Ceea ce părea a fi fost armonie, e doar foița de aur sclipitor ce învelește suferința, durerea și amarul unui conflict perpetuu cu lumea aflată într-o nepăsătoare mișcare de du-te-vino, fără orizont sau, în orice caz, cu unul foarte îndepărtat. Astfel că, pentru acești locuitori din afara poeziei, n u mai există decât dorința de-a trăi, fără întrebări sfâșietoare, fără răspunsuri tulburătoare. Între acestea toate și spiritul poetului se instalează conflictul dureros, dramatic, care apoi se personalizează cu fiecare vers: „Am reflectat la gândul care țipă/ În trup pierdut prin negura adâncă./ Am fost cândva nepăsătoare stâncă? /De ce-am tăcut când tot era risipă?” Iubita este una aparent terestră, în realitate n-are chip precis, este o imagine virtuală, care se mișcă sub bagheta poetului. Este iubita dintotdeauna, femeia din vis, închipuită de mintea, simțirea și dorințele sonetistului. Este un portret supus sugestiei cuvântului care devine carnea și duhul său: „Îți sunt obrajii limpeziți de rouă/ Și tălpile de întuneric ninse./ Ating pe trupul tău din zori învinse/ Uimita floare desfăcută-n două.// Pe coapse frâng tăceri în noi descinse./ Prin jilava surpare dată nouă/ Ne asfințesc păcatele și plouă/ Cu năluciri în dans sălbatic prinse”. În relație cu această imagine (uneori hieratică, alteori sibilică), încercarea de-a afla locul tainic în care idealul să se împlinească, se supune fascinației pentru vârsta pură a copilăriei: „-Unde mie- mama, unde-i este locul?/ Pe înțelept copilul îl descoase./ Și i-a răspuns, cu vorbele-i mieroase:/ - În țara-n care mai domnește focul.” De altfel, și din alte scrieri ale poetului, acest prim moment al existenței umane rămâne ca un fel de stâlp de foc care, prin lumina lui, reproiectează vremurile de departe, pierdute pentru totdeauna, la care nu se poate ajunge decât printr-un ritual ce s-a pierdut de asemenea. Locuirea în această vârstă i se pare lui Adrian Munteanu răspunsul la toate întrebările, caznele, durerile și suferințele lumii și implicit ale sale. Dar, cum spuneam, a ajunge aici rămâne o aspirație; doar poetul, cu mintea sa, îl poate recompune. Ceea ce face și Adrian Munteanu în acest volum de sonete. Și, implicit spunându-ne că și noi, cei trăitori la cumpănă de milenii, avem nevoie de-a ne reîntoarce mereu spre acel spațiu al purității, armoniei și iubirii…Să locuim în această vârstă pierdută!