Livia Georgescu

Ascunderea în vizuini a îngerilor tăi este retragere într-o zonă de confort, refularea în inconstient a ceea ce constientul respinge. Așa cum unii au demonii lor, scriu și îndrăznesc să-i descrie, așa pot fi înțelese și acceptate ascunderea și invederarea sau ivirea îngerilor în lumină si în adevăr. Faptul că îngerii traversează în nesiguranță (nu traversează în siguranță niciodată, dar totuși reușesc să o facă în nesiguranță), stabilește legătura între acel ceva si altceva, zone diferite de unde ei (îngerii) pot evada. Așa se explică de ce îngerii tăi reușesc să străbată și să depășească bariera de demarcație, și pot trece în zona conștientului. De asta poți tu sa-i descrii atât de precis, că doar sunt ai tăi! Nu mai contează deloc că în descriere ei sunt deformați, având necesitatea de a bea suc de portocale sau să măsoare, în nesiguranță, lungimile parcurse (tunelul), nu mai contează nici că au sufletele întinse pe trotuar sau că ascund rudimente de aripi și nu mai știu să zboare, căci deja ei s-au transformat în substitut, iar cuantumul de afect corespunde pietrei neșlefuite. Îngerii s-au detașat de reprezentare, oricare ar fi fost aceasta, și au dobândit înțelepciunea perfecțiunii neșlefuite. S-au întors la începuturile primordiale, la începutul timpului originar, in illo tempore...
Felicitări pentru: împrumută-mi un înger, mi-ai zis, /scrie-l!

Domnule Manolescu Gorun,
Mi-a atras atenția această temă de discuție și întrebare la care voi oferi un răspuns.
(a) «Ecstaticul» în care intră Poetul (nu numai cel care se exprimă prin limbaj „literar”) este același cu cel al «Extazulului» care, se zice, îl încearcă pe Mistic? Dacă da, atunci ce se întâmplă cu poeții „damnați”.


Nu.

Ecstaticul nu are aceeași semnificație cu extaza. Este ca și când ai îndrăzni să compari actul privirii obișnuite, ca simț, cu posibilitatea revelației vederii contemplative, prin care divinul se coboară și privește în ființa umană, iluminând-o.

Am citit (nu de curând) o strălucită teologie a persoanei ca privire. Omul experimentează propriul fapt de a privi, reprezentându-se pe sine prin actul privirii. Aflat în așteptarea celuilalt, experimentează privirea prin însăși privirea persoanei care îi vine în întâmpinare (1.). Această experimentare a privirii, ca așteptare, nu înseamnă privire prin mijlocirea “reprezentărilor”, căci se fundamentează pe ideea că “divinul este însăși Ființa ce vine să privească în obișnuit”, în ființare (2.). Divinul este Cel ce privește în mod ne-obișnuit, fiind Cel ce ființează și Cel ce se oferă pe Sine ca stare de neascundere, (i)luminare sau dezvăluire, ca prezență a Adevărului.

“Se zice, il incearca pe Mistic”, spuneți... Nu e o “încercare” la anumite probe prin care putem primi răspuns la “de ce” prin folosirea impersonalul “se zice” (de ce și ce se întâmplă cu poeții damnați? de ce Misticul ajunge la extaz?). Căderea omului înseamnă prăbușirea sa sub dominația impersonalului “Se”, adică reducerea la condiția de ființare-la-îndemână. Când există o luptă împotriva lui pseudos, a denaturării sau a pervertirii, când logos-ul se autonomizează și devine enunț, ființa apare ca “aflare-aici-de-față”, ca a-letheia, ieșire a ființei din ascundere (3.).

Ecstaticul, ca ieșire din ascundere a adevărului, ține de ființă, care la rându-i este “ceea ce apare” – prin logos (4.). Poetul, fie el și “damnat”, are parte doar de ecstatic, ca elucidare a sensului ființei (5.). Abia în relația cu Dumnezeu, ca “deschidere în relație” cu Ființa supremă, “ființarea are nevoie să fie produsă și conservată înlăuntrul regiunii ființării create, înlăuntrul lumii în sens de ens creatum” (p. 328), ca raportare la Dumnezeu în și din ființa noastră prin a-lua-parte și a-avea-parte din și de Dumnezeu, prin credință și de fapt prin faptul-de-a-fi-creștin (Christlichkeit) (6.).

1. Sergiu Tofan, Heidegger: 3 eseuri despre putere, Ed. Pax Aura Mundi, Galați, 2009, pp. 152, 153.
2. Idem, pp. 402, 403.
3. Idem, p. 123.
4. Idem, p. 380.

Domnule Tudose Dragoș,
Sunt încântată să citesc aprecierile domniei voastre pentru această proză.
Textul în sine este o "țesătură" pe marginea unei întâmplări reale, însă ordonarea cuvintelor îl transformă într-o sursă inepuizabilă de alte și alte "povești" asemănătoare, asemenea unei mări din care izvorăsc reprezentările diferite ale valurilor unui altfel de univers creat prin "scris".
Mulțumesc...

Apreciez atenția activă cu care îmi copleșiți textul, domnule Leonard Ancuța, mai ales când un Posesor al “extraordinarei lese” îmi adresează vorbe și le împarte în bucățele infinitezimale astfel încât întreaga mea ființă se luminează într-o desăvârșire atotcuprinzătoare, transformându-se la rându-i într-o Lesă.

Oare să fie de vină lesa acelui acordeon ce cantă pe clape de fluturi o acțiune dezacordată, ruptă dintr-o altă poveste? Evident, acțiunea pretinde un minim de talent și rafinament pentru construcția textului… Pasiunea intrigii poate duce atât de departe, până la delirul manipulator unde rafinamentul mijloacelor utilizate atinge suprema complexitate. Dar tu ai înteles “mai nimic”. Poate că nu era mai nimic de înțeles. Important e că ai citit și ai înțeles exact cât ai priceput.

Mulțumesc de citire!

Tudor Vianu defineste simbolul artistic drept “profund” si “ilimitat”.
Simbolurile lingvistice sunt adeseori discontinue, in timp ce simbolurile artistice sunt intotdeauna continue. "Doua versuri desprinse dintr-un poem ne pot face sa-l recunoastem pe acesta, chiar daca detaliile lui nu s-au pastrat in mintea noastra, intr-atat intregul artistic este imanent fiecareia dintre partile lui”, afirma autorul. De aceea, pe de alta parte, simbolul artistic este o expresie adecvata a vietii interioare, caracterizata prin aceeasi continuitate. Reflexiva ca reprezentare, creatia artistica este integrativa pentru ca desi nu retine realitatea intreaga, functia eliminarii, accentuarii sau stilizarii este invariabil cuprinderea cat mai bogata a vietii, in semnificatiile ei cele mai adanci. Dar simbolul artistic este in aceeasi masura profund si ilimitat. Spiritul trebuie sa afle semnificatia in simbol, nu in afara de el, spune Vianu, iar aceasta semnificatie trebuie sa aiba un fel de a fi ilimitat, pentru a recunoaste simbolului caracterul artistic." (http://www.scritube.com/literatura-romana/STILISTICA-ROMANEASCA65924.php)

Concluzie:
Nu e necesar sa-ti explic tie textul, pe bucatele. Nu te-a multumit, de bine! Mesajul textului meu si-a ratat tinta cu tine. De ce?
Esti nemultumita, nervoasa si injuri(“ce mama dorului…”). Iti lipseste decenta in exprimare in acest comentariu.

Stimata Alina Mihai, iti voi oferi un raspuns la cele scrise de tine, cu speranta ca astfel iti voi satisface asteptarile (nu si fantasmele active). Nu-mi pare rau pentru ca te-am dezamagit.
Citind acest text ai avut niste asteptari in ceea ce priveste dezvaluirea uimitoare a povestii minunate. La ce fel de poveste te-ai fi asteptat? Si de ce sa te fi enervat pentru ceva ce nu-ti apartine tie? Suferi cu nervii? Atunci de unde aceasta stare nevrotica? “De aici încolo m-am enervat, recunosc. Trebuia să fie o povestire fantastică, relatarea unui vis în vis, o povestire à la…”. De ce TREBUIA sa fie asa cum vrei tu?
E loc pe canapea! Si-ti argumentez de ce zic asta. Mecanismul psihologic folosit este proiectia. Ceea ce tu ai reusit sa spui prin comentariul acesta imi ingaduie subtil sa verific faptul ca tu atribui altcuiva propriile atitudini, dorinte, sentimente sau insusiri pe care ti le-ai dori a le recunoaste in cealalalt. Proiectia influenteaza inevitabil si inconstient interpretarea, colorand-o cu propria experienta. Ca atare, nu te astepta sa gasesti in textul meu ceea CE VREI TU sa vezi!
Descrierea o incep asa cum vreau eu si o continui, deasemenea… Daca e gresit, spune tu modalitatea cea mai buna, corecteaza! Iar eu voi recunoaste greseala si voi modifica textul.
Daca sistemul tau propriu de reprezentare este diferit de al meu, realitatea se reflecta in mod diferit si nu exista comunicarea pe "aceeasi lungime de unda". Dezvoltarea abilitatii de a percepe in armonie cu registrul senzorial al interlocutorului aduce o rafinata intensificare a persuasiunii. Adevarata oglindire inseamna armonizare discreta si selectiva cu intregul comportament. Tu nu ai dovedit asta. Dimpotriva, tu mi te adresezi numindu-ti in deriziune comentariul “Fantastic!”...
Daca pana la ora asta tu ai scris atatea poezii si nu ai citit sau auzit de “ilimitare” -simbol care nu poate fi redus la un simplu concept care sa aiba forma urechilor tale si \ sau a ochilor tai mari si frumosi(oase)-, ce pretentie sa mai am eu la un comentariu favoravil din partea ta?!
ILIMITÁT adj. v. imens, infinit, necuprins, nefinit, nelimitat, nemărginit, nemăsurat, nesfârșit, nețărmurit.
(http://www.scritube.com/literatura-romana/STILISTICA-ROMANEASCA65924.php)

Concluzie:
Nu e necesar sa-ti explic tie textul, pe bucatele. Nu te-a multumit, de bine! Mesajul textului meu si-a ratat tinta cu tine. De ce?
Esti nemultumita si nervoasa… si injuri(!): “ce mama dorului…” Iti lipseste decenta in exprimare in acest comentariu.
Ma bucur totusi ca te-a dezamagit textul asta. Mai incearca!

Da, remarcabil final!
Un fel de luare in posesie a dumnezeirii, de cunoastere “fara cuvinte” ce presupune tacerea mintii… Aici linistea e o altfel de “auzire” prin care poti atinge iesirea de sub orice fel de povara (chiar si a mersului) si nu-ti ramane decat sa privesti, sa vezi… Omul devine cu adevarat liber atunci cand atinge masura dumnezeirii.

Oare exista vreo diferenta intre “masura dumnezeiasca” si “masura dumnezeirii”? Prima sintagma il aseaza pe dumnezeu dupa un anumit tipar, intr-o masura, pe cand a doua presupune “atingerea” necuprinsului apofatic si inefabil.

Creativitatea desemneaza capacitatea de a realiza creatii inovatoare, adica originale si utile. Un rol important il are spontaneitatea, in special atunci cand creativitatea este generata in conditii naturale (influentata totusi de factori proximi). Gandirea creativa presupune acel "salt". Mi-a placut enorm ideea: “motivația lăuntrică e cea care propulsează mintea în salturi de idei și asociații psihice, uneori ca într-un proces de creație, menit să producă noutate…”. Pentru ajungerea la acel ceva creativ "totul" debuteaza datorita intuitiei, acelui sentiment aparte, insight-ul, ca o perceptie preliminara care directioneaza gandirea inspre acel ceva creativ. Dintr-o perspectiva diferita, insight-ul poate fi ceva-ul revelatiei divine sau iluminarii.

Am apreciat in mod deosebit acest interviu si mi-am aplecat atentia asupra unui anumit pasaj -raspunsul domniei voastre la intrebarea adresata de Sorin Mihalache: “Ce rol au motivațiile, valorile, credința în edificarea unei cunoașteri complexe, în sensul în care, de pildă, sfântul Maxim a vorbit de o integrare a cunoașterilor parțiale, spre descoperirea unor rațiuni dumnezeiești prezente deopotrivă în lucruri și în suflete?”. Nu-mi dau seama daca nu cumva exista o neconcordanta intre ceea ce v-a sugerat in exemplificare Sorin Mihalache prin cuvintele Sf. Maxim Marturisitorul si faptul ca d-voastra ati oferit raspunsul parafrazadu-l pe Sf. Grigorie de Nyssa, dar alegerea va apartine si raspunsul este bun.
In schimb, m-a determinat pe mine sa-l recitesc pe Lars Tungberg si sa inteleg care este linia gandirii Sf. Maxim, care spune ca intreaga creatie este umpluta de prezenta divina (care nu este statornica) si, avand un scop de inde_plinit, prin libera acceptare omul (si creatia) primeste mantuirea, ramanand in relatie cu Logosul Creator. Persoana poate deveni ipostas si poate “sa reuneasca prin iubire firea creata cu firea necreata… prin dobandirea harului” (De ambiguis). Teleologia sta in stransa legatura cu “destinul” omului si de raportarea intregii creatii la transcendenta. Ontologia cuantica reconsidera relatia omului cu natura, ca interconectare a constiintei cu materia, omul nemaifiind doar spectator al naturii. Materia nu este amorfa sau lipsita de rationalitate, ci se intrepatrunde cu rationalitatea. Lumea se afirma ca relationare unitara a spiritului cu materia, ca unire a cunoasterii rationale si a trairii mistice, fara o separare spirit-materie, si ca o “adumbrire” a Treimii in creatie, drept chip a ceea ce este Dumnezeu in relatia cu creatia Sa.

Va incepeti textul justificand, prost dealtfel.
Intr-adevar, omul “a cazut” dar aceasta cadere a fost déjà restabilita, chipul fiind restaurat iar omul avand posibilitatea accederii la un nou mod de existenta, tocmai prin jertfa ontologica a lui Hristos, aceasta fiind reiterata de fiecare data prin jertfa euharistica. Deveniti redundant cand spuneti: “să ridice din nou, umanitatea conform Urcușului Duhovnicesc”. Ati fi putut evita repetarea termenilor stiind ca exista un termen uzitat pentru “urcusul duhovnicesc” numit epectaza.

Unde ati gasit d-voastra surse bibliografice cu privire la locul pastrarii Sfintei Traditii in Altar? Este aberant sa sustineti ca locatia o reprezinta in mod fixist altarul.

Dumnezeu nu da anathema pe nimeni, caci nu este un dumnezeu punitiv. Fiecare se exclude pe sine, dupa propria vointa si liberul arbitru, in conformitate sau nu cu toate acele canoane ale bisericii.

Daca acesta este un fragment dintr-o carte deja tiparita, sub ferm convinsa, doar citind aceasta mostra de spiritualitate teologica, de lacunele cunostintelor dogmatice ale domniei voastre.


Va doresc succes si pentru celelalte postari!

Domnule Despina Alexandru Ioan, apreciez opinia d-voastra care, \"in pofida\" nerostului, este primul comentariu pe care il citesc pe agonia, adresat textelor mele. Daca inceputul nu va place si nici sfarsitul, iar continutul epateaza prin libaj, inteleg ca nimic nu va place, cu exceptia acelei atmosfere gotice pe care nici macar nu am incercat sa o construiesc, nepunandu-se problema de migala sau de reconstructie! Precizez: nu am intentionat sa epatez prin limbaj! \"In schimb\", poate data viitoare reusiti d-voastra sa va impresionati.