Singurătatea de duminică

Așadar, revin. Deși, nu ai corectat. Îmi dau seama însă că s-ar putea să-l limpezești pe „odișnește” prin „odihnește”, abia după zilele de odihnă, când vei reveni la serviciu ( probabil, marți, dacă faceți Crăciunul pe Nou, în pofida hotărârilor de guvern). Vorba e că acest ultim rând este esențial pentru înțelegerea textului și a entuziasmului meu față de acest text:
„căci, chiar Tu ești singurătatea
în care El se odișnește duminica.”
Pe fundalul acestei singurătăți dumnezeiești, într-adevăr, e atât de nemaipomenit să n-ai cu cine să te cerți „atunci / când o întâmplare face / să verși s(o)are pe jos...” În general, a scrie despre singurătate înseamnă a luneca în patetic. În cazul tău nu deranjează deloc nota patetică, deoarece singurătatea de duminică „e cel mai greu s-o stăpânești / fiindcă toți sunt plecați de acasă / lăsându-te pe tine să fii și dădaca / singurătăți(i) lor”.
Mai mult decât atât: „vine un moment când singurătățile, toate, / îți scapă de sub control, făcându-și de cap / și nu mai poți face nimic decât să te lași pradă / furiilor lor.”
Totul în acest poem amintește de vals al celor care nu există decât în singurătatea lui Dumnezeu, Care se odihnește Duminica. În fond, niciodată nu suntem mai singuri ca atunci când ne odihnim. Găsesc în textul tău o formă extrem de personală de a interpreta originile singurătății noastre.