Autopsia nopții

Spre asfințit lupoaică bătrână și crudă noaptea vărsa din blănuri fiarele sângerii ce umpleau cerul de răni și smulgeau bandajele lumii. În ceața de gânduri greu cu aripi de petrol se stingea aerul, pe când cerul mărilor lepăda sus stele vechi și bolnave. În zori învățasem să număr ploaia perfect. Apoi, damă de verde cu tine alături într-o doară viol la drum mărginaș, primăvara mi-a aprins coapsele cu mâini de iarbă și m-am redeschis la penultimul act în care ne furișam tăcuți peste ziduri și mușcam noaptea de vintre sufocând-o încet în cearceafuri. Și-acum, de pe linia morții mi-au deraiat în palmă clipe și vieți, mi-arunc monedele de pe ochi și-ți șoptesc o privire în formă de inimă. 27 februarie 2007