la o țigară

e simplu, spuneam uitându-ne la fumul risipit de respirația celuilalt ne separăm nedureros de straturi de piele de rândurile de oameni care am fost de parcă am lăsa să curgă din noi înspre ceilalți șiruri de litere poate citite nici pe sfert înțelese apoi ne închidem ușori și nesiguri coperțile – nu fugim mâncând pământul ci pământul face asta cu noi în liniște cu fiecare schimbare a firelor de praf în lumină cu mărirea insesizabilă a umbrei așa de blând încât nici nu prindem de știre când iubirile ne-au intrat pe rând sub picioare – doar la o anume rotire presimțim ceva, încep să ne doară tălpile pășim mai lent începe apoi să ne doară pieptul sub alte tălpi