Poezie
Nebunie
1 min lectură·
Mediu
Cuvintele-mi par
ace de foc
străpunse în picioare
și-n mâini
ca un Crist țintuit pe o cruce.
Îmi vorbești neîncetat
fără să înțeleg,
chiar fără să știu
dacă duce
conversația ta
undeva
lângă mine,
să pot încropi, măcar,
piatră cu piatră,
altar.
Cuvintele-mi par
așchii de gheață înfipte
în streșini ce curg,
se preling neîncetat.
Întâmplare ce crește,
ce naște și moare,
ce scrie, ce spune cumva,
orizont în neant,
acel monument de gheață și apă
ca primăvara, cu soarele ei,
să-l topească:
nimic n-a rămas,
nu-i așa?
Cuvintele-mi par
azi, o zdreanță
lăsată în drum de acel trecător
care-și târâie, poate,
o ultimă zi,
o ultimă noapte,
o ultimă stea.
Un joc de cuvinte-n oglindă
ce curg când aceasta s-a spart;
nu te aud,
nu te văd,
nu te simt,
nu te-ating,
și-n același ocean din neant
mă închid
și mă închin turmentat,
și-am uitat
CINE spune.
031221
0
ne mai îndoim, mai rătăcim... poate fi şi nebunie