neputință

Strivește-mi nepăsările, ignoranțele și negările strânge-mi-le în șirag de țurțuri și pune-le la soare, topește-mi și gândurile banale și din aburul lor, un strop de apă rece pe ciocul vrabiei să devină, o picătură de rouă căzută matinal pe iarba uscată să fie, sau un bob de gheață străpuns de lumină să rămână. Apasă-mi tare rănile din ele să plece cărările și toate urcările, coborârile-n prăpăstii, să fugă întunericul strâns în degetele rupte de frig și prea strâmbele înălțimi să se spargă în așchii de tăcere iar amintirile să crească necopt grâul de vară bătut de lumină și ploi. Mai strânge, strânge-mă tare să-mi uit durerile, neputințele, și să recunosc, vulnerabil, că ziua de mâine devine prea strâmtă ca să-mi croiesc, cu-n ceas mai devreme în lumea întoarsă pe dos, dorința amară ca azi să ajung, să ating, să trăiesc veșnicia.