Lia Miruna Dumitrache

Două fețe de pernă neasortate Printre cearceafuri uneori murdare, alteori vechi Dar oricum comode; Suntem frumoși așa… tu, eu, el și ea Impletirile lor uneori disperate, alteori străine Dar

Ating obrazul lui cu mana… Si ma intreb cum simte Peretele rece Bataia ce ca pe-un secret I-o soptesc Prin secundarul ce-l gazduiesc in mine Prin sticla ce-o car neincetat --in vase fara

Ma uit cu capu-n jos La imaginea asta, anapoda Cu susu-n jos si josu-n sus Si ma intreb Daca nu m-a pus cineva si pe mine Din greseala Invers Si ma sprijin cu gandurile pe pamant si-mi

O zi De detalii, In care sa ignor Tabloul, Sa alerg Prin santuletele Ramei, Prin norii alburii, Pe obrazul Cu crapaturi de vopsea…

Rece, fara arome Trece un timp fara gust Sau sentimente, Imbibat in uscaciune. De voi calca mai tare S-ar putea frange Ca o frunza uscata Pana ce s-a facut crusta, Ca o petala presata, Sau

Si parchetul pocneste Sub mine Si-i simt rasuflarea Pe talpa calda Lemnul rece Se cutremura Si nu mai calc eu Ci el pe mine Si pocnesc Sub fasiile de lemn.

Traiesc, Trista, Vesela, Tacuta, Zgomotoasa. Pe-al visurilor mal, Ce ma scalda Si uit câteodata, Din fericire, Unele fericiri. Ca ma umplu Si ma sparg De atâtea fericiri. Ma scalda si

Ce-ar fi sa tacem noi toti S-ascultam iubirea din noi Si linistea ce ne face sa zburam Cu aripi de nori Spre speranta? Ce-ar fi sa traim Intr-o poezie scurta Ce canta Linistea din vorbele

Ca o carte Alb-negru Cu flori In care vad In culori Sunteti voi, Privitori.

Copilaria? It’s too freakin’ far away to see without glasses.

Neputand sa-ti fiu draga Plec, cuvant cu cuvant Ca si cum le-as rosti pe toate De la coada la cap… Si in pasi rotitori de vals, Vin si plec, ma-ntorc tot mai putin Pana ce nu vor mai fi decat

Noaptea invalui camera ca o durere de cap sicaitoare, familiara si foarte punctuala. Afara, cate-un bec isi tremura aripile electrice peste strada, iar masinile incepeau sa se zgaiasca chioras unele

Poate ca trupul meu Prea dens, blestemat, Cochilie neceruta Inutila, sufocanta, Neslefuita, Sculptata si arsa Neatent, Diforma si fara sens A ajuns sa ucida, (De dragul unei guri de

« O, vânzătorule, cât ești de scump la vedere ! » -spuse fata. « Cât de trist Să nu-ți văd taraba Cu toate jucariile ei prăfuite Colorând zăpada: dansându-i sunete și gust În

Te urasc. Uraste-ma si tu, Numai putin, Doar atat Cat sa poti Sa-mi trimiti inapoi Gandurile toate Cand, In forme vesnic Metamorfozante Intocmai Ca o adunatura De nori Se hotarasc Sa

Am inchis ochii… Si am vazut Aceleasi suvite de vant Si-aceeasi lume Si evadarea Ce-o implorasem A devenit adancire…

Ar trebui sa ascuta cineva Creionul cu care cei de dincolo de noi Ne contureaza Pentru ca formele sa fie mai deslusite Si sa nu ma mai afund in cate-o zi In pete mari si negre de fericire Ce

Mintea și trupul Mă leagă sufocant De o viață care nu e a mea. Tăioase, lanțurile minții uită că eu nu-s de metal cu totul și-și lasă rugina să decojească sentiment după senzație după

Pasesc Beata de fericire Si totusi fericirile Ma ocolesc. E ca si cum as merge Pe un drum paralel Si rece, si nevazut Pe care tot ce-as vrea Trai sa pot Nu-l nimereste…

Azi am citit in ploaie O simtire vaga de toamna Ropotea trist, inabusit Inlacramat de caldura Fara zbucium si rasunet Anotimpul ferecat de noi De-un an. Si printre caderi Timide, aproape

Nu voi a vorbi despre vara Caci in vagauni de fiinta Chinuie dorul de frig. Sufletul mi-e inghetat, Se pare ca nu de rautate Ci de prea multa Asteptare. Nu voi sa cant vara Desi gheata imi

Ma dezbrac de mine Si-mi vine sa urlu de fericire Pentru ca-mi vad coaja Inconjurata de prieteni vechi— cei ce mi-au fost si „vreau” si „sper”, si „poate” Si ma grabesc sa ma iau Pe mine pe