Poezie
Inlantuire
1 min lectură·
Mediu
Mintea și trupul
Mă leagă sufocant
De o viață care nu e a mea.
Tăioase, lanțurile minții
uită că eu
nu-s de metal cu totul
și-și lasă rugina
să decojească
sentiment
după senzație
după secundă
pân-o să ajungă
hămesită,
să-mi muște sufletul cu totul,
în timp ce înfrațirea cu corpul
(cărnos, mereu gestant
de dureri
sau extaz
fără miez)
maschează uneori
în funde
pe cât de exuberante
pe atât de parazite,
rumegatoare
fără de sfârșit
ale firelor
din ce în ce mai subțiri
de aer,
masacrul;
și oricât aș trage cu sufletul
înspăimântat-hăituit-agonizant-împuținat,
către « afară »,
restul ființei mele
de carne și idei leșietice
se desface,
cu îndârjire,
în tot mai multe
noduri și lanțuri,
ochii mi-s lacăte,
pielea,
forțată
cămasă de forță,
și-mi înghit
gratiile
sub formă de gânduri…
013501
0
trebuie sa-ti spun ca m-a incantat aceasta poezie pe care-am citit-o dintr-o suflare...si iarasi, si iarasi..
vin si eu pentru prima data la tine...si incantata de primirea facuta de gazda...plec cu promisiunea de a reveni...
superb poem!