Tu, care nu zâmbești niciodată...
Iți ascund răsuflarea între pleoape-
Indecente falduri ale unui iad verde,
Si trec mai departe, uitându-te
În amintirea haoticelor, liniștitelor zile
Din
va veni o zi cand n-ai sa-mi mai simti fiinta,
cand pasii mei se vor odihni in palma nu-stiu-cui,
iar rasuflarea mea nu va mai fi umbrita de tine…
va veni o zi cand privirea ta nu va mai cadea in
si m-ai strigat pe nume:
o iubire ca un remediu contra maturitatii,
drumul lung de poezie al unei iluzii
valsand haotic si ademenitor
prin aburul ce fusese intotdeauna intre noi.
m-ai stins in
bat clopotele trist în depărtare
în noaptea lungă ce-și pierdu cuprinsul;
trupul mi-e pironit pe-o cruce grea de sare
ce n-o mai pot urni decât cu plânsul.
dar ochii-s seci și inima mi-e
mi-e sufletu-n doliu
fiindcă ai pierit, primăvară;
poate te-ai pierdut în furtună,
poate te-ai ascuns de iluzii...
dar e noapte, mi-e frig și mi-e frică,
iar floarea ți-e ninsă și tristă.
și te-aș iubi,
cu fiecare uitare a clipei,
pentru fiecare negare a ta,
ca pe un nou început...
dansul atâtor întârzieri
pe chipul tău obosit,
degetele mele trecute
prin părul tău de
o altă luptă pierdută unui surâs...
candoarea mâinilor de scrum
alintate intr-o uitare
de dincolo de vreme;
mă urmărește o privire...
buza ta ocrotitoare
îmi mângâie răsuflarea sacadată
ca o
noiembrie...trist și gol
ca o amintire unde tu nu mai ești.
și insinuarea unui sărut pe buze târzii, nedăruite,
ca o umbră pe fața nevăzută a ploii.
nebunia unui peron anonim,
așteptând trenuri
Alergai bezmetic pe străzile unui oraș de nicăieri
când te-ai izbit de mine...
Încercai să fugi de frica unei singurătăți morbide,
De taina umbrei ce îmbrățișează atât de puternic iarba;
Ne-am
LC