blues olandez

Lev, atenție la corectitudinea cuvintelor.
Despre text, mi se pare un pic ambiguu, dar simt o sensibilitate în scrisul tău și te încurajez.
Cu stimă,
Alina

Bună. Nu prea știu la ce sens al cuvintelor te referi, dar, dacă e vorba de primele 2 versuri, primul nu are legătură cu al doilea, acesta nefiind o "concluzie". Dar, sigur e altceva și nu asta. Apoi, în ceea ce privește ambiguitatea și alte imperfecțiuni, aici e de discutat ceva, ceva de fond. Există această idee generală și asta mai ales de când poezia a devenit un fel de proză scurtă, prozaică, tăiată în versuri și pusă în strofe, idea că un text poetic ar trebui să fie "perfect", fapt care-mi displace enorm. Pentru mine poezia este un organism viu care se mișcă, uneori, în direcții opuse, care poate avea stări contrariante într-un singur text, gesturi ce nu par din context, ferestre, imperfecțiuni etc. Când scriu un text, nu am o formă de text în cap, nici măcar o idee, ci un sentiment care nu-i bine definit măcar, poate nici măcar un sentiment ci o frântură, o senzație. E posibil să încep un text pe un ton și să-l termin pe alt ton, opus. Ideea de perfecțiune a textului poetic e posibilă atunci când fondul nu este puternic și tot ce poți face e să lucrezi pe formă. Fuck with perfection. Mie îmi plac textele imperfecte, chiar anarhice, și dacă ți-a plăcut un singur vers, dacă ai simțit măcar puțină emoție sinceră într-un text, pentru mine este de ajuns. Cam asta.

bună. am răspuns și ieri la comentariul tău, dar, nu știu de ce nu a apărut pe site. acum, sincer, nu știu la ce cuvinte și sensuri te referi, pot doar să bănuiesc ca e vorba de primele 2 versuri unde, pe bună dreptate se poate înțelege greșit. ce pot să spun este că ele nu au legătură unul cu altul, în sensul că al diolea nu este o concluzie a primului, ci mai degrabă 2 gânduri diferite, puse unul după altul instinctual. dacă nu este asta nu știu la ce te referi. în legătură cu ambiguitatea textului, pentru mine nu e o problemă. e adevărat că am observat, mai demult, când rasfoiam poezie, o obsesie a autorilor pentru perfecțiunea formei textului, coerență stilistică sau așa ceva. ei bine, pe mine nu mă interesează. din contră, văd un plus în imperfecțiunile unui text, mai ales cele de fond, sigur, în anumite limite acceptabile și asumate. pentru mine poezia este o zbatere asimetrică de multe ori, înăuntru aceluiași corp, un organism viu care se poate mișca contradictoriu în propriul său trup. suișuri, coborâșuri, adică viu. când scriu un text nu pornesc niciodată de la o idee, el vine dintr-un sentiment, frântură uneori, senzație dacă vrei, care nu știu niciodată unde mă duce. poți să-i spui scris dezordonat, naiv, cum vrei, asta neînsemnd că nu revin pe texte ci mai degrabă că îmi plac aceste imperfecțiuni. de aia păstrez versuri siropoase de multe ori, clișeatice etc. În concluzie, nu mă deranjează ba din contră, uneori le găsesc plăcute. poate e greșit, nu zic, dar, pentru mine e de ajuns dacă ți-a plăcut și un singur vers sau ai întrezărit o stare, din astea. mai mult, cred ca obsesia asta pentru corecție e un vierme care mănâncă din aripa verde a poeziei, asta ca să mă exprim la limita chiciului, fără să mă deranjeze.