Răzvan și fetele

Ploaia m-a trezit cu blândețe, ca întotdeauna. Ea e amanta mea fidelă. În parfumurile crude mă simt mai puternic... Mă sensibilizez de unul singur și visez scenarii dintr-o altă viață. Draci! Îmi trântesc o palmă peste gură. Așa-mi trebuie. Cine m-a pus să rostesc numele prea-murdarului taman în casa Curățeniei? Bine că nu m-a auzit părintele, că-mi ținea o predică până mâine dimineață. Poate venea cu mine la autogară sa-mi mai împuie capul și pe drum… Poate că totuși cineva acolo sus se uită la mine, că de iubit nu poate fi vorba. Habar n-am ce e iubirea. De unde vine? Ce vrea ea? Tot ce știu e că trebuie să-mi iubesc Dumnezeul. Această divinitate, care m-a revendicat pe când eram încă în leagăn, este viața mea. E motivul pentru care eu mai respir și cauza pentru care îmi doresc să mă prăpădesc. Am simțit sângele rușinat arzându-mi obrajii. Desigur că El știa ce gânduri păcătoase mă secau. Domnul Părinte încheie slujba de vecernie cu un Tatăl Nostru de o pioșenie care aproape că rupea gâtul sfinților de prin icoane. Bine că s-a terminat… Oamenii ies din biserică mult mai veseli și mai ușori decât la sosire. Unii ar spune că puterea Domnului lucrează deja în ei. Eu știu însă adevărul: mâncărica de acasă. Oamenii sunt flămânzi. După o vecernie de două ceasuri, că Părintele nu se joacă dea Bisericuțele, până și eu gândeam cu lăcomie la cozonacul de pe măsuța din altar. Năpasta e că în seara asta trebuie să mă mulțumesc cu gândul. Cozonacul va rămâne acolo până mâine dimineață când va trebui sfințit și dat de pomană familiilor sărace din sat. Chiar dacă ar fi trebuit să mă simt mai bine pentru că, totuși… vorba aia, abstinența mea avea o cauză nobilă - mie unul tot îmi ghiorăiau mațele. De obicei stăteam afară, ghemuit în dosul ușii de stejar masiv, până când Părintele ieșea. Astfel aveam ocazia de a-l mai chestiona în legătura cu cine știe ce predică (al naibii de lungă întotdeauna) cuvântase pentru norod în acea zi. Dar acum știam că-l oprise domnu’ primar. Vai de capul lui de primar nenorocit! Îmi mai trag o palmă –dar mai încet, că mă vedea lumea- și o iau repede la picior spre casă. Doamna Preoteasă nu venea la vecernii. Cică erau prea multe babe care veneau în față și o arătau cu degetul fluturându-și nasurile încovoiate. Nu putea fi plăcut dar soțului ei nu vroia să-i intre în cap și basta. Eu o înțelegeam din motive doar de noi știute, că te pomenești că află Părintele și ne afurisește pe amândoi de “orbim și chinuim până ne-a chema Dumnezău”. Știam bine ce imagini mă vor întâmpina la casa parohială: paturi vraiște, câte o farfurie lipsă ale cărei cioburi vor fi bine ascunse în găleata cu gunoi, o preoteasă mult mai bine dispusă decât cea pe care am lăsat-o gătind când eu și Părintele am plecat la slujbă și multă mâncare de să-ți lingi degetele până la os nu alta! Dacă m-aș fi grăbit prea tare poate dădeam nas în nas cu Ateul (ăsta era cel mai necredincios vecin pe care l-a avut vreo casă parohială de la Sfântu’ Petru încoace) și nu mă încânta ideea. Nu-i prea plăcea lui împărăția cerurilor dar avea ce avea cu împărăția preotesei. Prin urmare am domolit pasul și am prins a păși agale, ca unul care nu știe de merge ori vine, minunându-mă pentru a nu știu câta oară de istețimea preotesei căreia îi mersese faima până pe la ateii din satele vecine. O altă vorbă cu faimă chiar mai faimoasă decât popadia care (cu chiu cu vai) participase la ecumenica mea educație, era chiar Părintele. Zvonurile despre puținele lui abilități în a procrea, sau a avea copii erau tot mai dese. Mai ales după ce satul se pomenise într-o zi de sărbătoare cu un băiat de popă gata crescut. Mare tărăboi mi-a fost dat să-ndur anul acela. Cum necum, Părintele reuși să abată atenția sătenilor de la mine, micul băiețel înfiat de la Casa de Copii (eram un adevărat Oliver Twist în varianta creștină desigur), și s-o manevreze cu abilitate spre “cele sfinte”. Au trecut însă aproape de șapte ani de atunci… E ultima mea seară în sat. De mâine voi fi expediat pachet la Cluj (un oraș din altă țară probabil, că n-am mai auzit de el) unde voi urma Teologia. Păi ce credeați? După ce că am fost salvat de la o viață de chin și mi s-a dat șansa unei vieți pline bucurie și de huzur, măcar atât puteam să fac pentru a-mi cinsti părinții adoptivi. Să mă fac și eu de-al lor. Asta auzisem eu în ultimii doi ani de cel puțin douăsutepatruzecișișaisprezece mii de ori per fiecare zi dată și ea tot de la Cel de Sus. Înclin să cred până la urmă că Atotțiitorul chiar e peste tot. Ceea ce mă duce din nou la problema care nu mă lasă să dorm -ca un evlavios ce sunt- de vreo câteva săptămâni.