Leonard Ancuta

n-ați înțeles.

de fapt pe mine m-a avut în vizor Amanda, fara sa realizeze ca eu doar te=am impersonat puti.

și anume faptul că in varianta asta am vrut să subliniez ceva, prin cele două planuri instaurate de cele două personaje, moonix și coca precum si de cele lăsate în mine din întîlnirea cu acestea. o dialectică, dacă te gîndești, subliniată încă de la început.

de faptul că nu realizați că spuneti fie truisme fie inexactitati. in mod normal aș fi stat deoparte, dar am deschis de mai multe ori aceste incercari firave de scriere, cu pretentii pompoase, unde intalnești genul acesta de sentinte, cum e natura oferă artă și cultură autentică. natura nu e constientă de ea inseși, în timp ce arta și cultura sunt produse ale gîndirii creatoare. că vedem, noi, trestiile gînditoare artă în forma ei pura, nemijlocită, acesta e un proces filtrat de ceea ce se petrece, a fost crescut, educat în creier. frumusețea naturii, chiar dacă e intrinsecă, ea nu este observată de natura însăși, ci doar de subiectul uman, singurul capabil de analiză și sinteză. sunt singur că frumusețea naturii, prin prisma unui cimpanzeu este banana și nu peisajul unei plaje străjuite de banani. e treaba dumitale cum iti irosești timpul, că faci terapie prin scris, dar te rog fără pretentia de literatura. cum de altfel ar merita urecheat și autorul stelutei, care probabil face acest lucru inconstient de ceea ce inseamnă valoare.

încep cu o precizare: textul face parte dintr-o colecție strînsă sub titulatura povestea poveștilor mele triste, un volum pe care încerc sa-l definitivez. și uite că îți dau dreptate, da, e un amestec de poezie și proză lirică, un gen destul de comun în ziua de azi, cu ascendențe în poezia beat și postbeat, bukowski și alții. în povestea poveștilor mele triste mai toate poemele au această structură mixtă. în ce privește partea vulgară, poate pare mai bine dozata aici, pentru că aparține personajului și figura lui e mai bine conturată, dar sunt sigur că sunt mereu atent cînd folosesc expresii sau cuvinte fără perdea. cu lorelei ai dreptate, chiar modific.

asentiment înseamnă consimțămînt, aprobare, încuviințare, ori eu nu am același asentiment.

fie ca realmente nu stii sensul cuvintelor

valul creatiei vine atunci cand dai luminii din întunericul tău, iar acolo nu se admit greșeli. în comentarii se mai admit, că na, pe astea le scrii la repezeala.
in texte insa, nu mai poti da vina pe graba, pentru că un text este conceput, documentat, verificat, revizuit si abia apoi publicat, cel putin așa fac eu. la textul cu coitus interruptus a durat vreo doua zile documentarea si conceptia, desi ideea deja o aveam. sa-l scriu nu mi-a luat mult, insă am fost atent să nu fac greseli, ceea ce sfatuiesc pe toata lumea.

multumesc de apreciere, dar chiar si in comentariul de mai sus ai mai facut o gafă gramaticala, se mai intampla, tocmai si eu am vazut un i în plus intr-unul din comentariile mele. important e sa fii mai atent și să nu te mai lași dus de val.

promit că la momentul simtirii voi comenta fără milă :)

pe de alta parte, azi am fost intr-o dispozitie poetică, am scris pe de o parte, pe de alta m-am intors la un text mai vechi, unde am umblat, destul de mult la rotite, de asemenea unde e un personaj feminin, emblematic, aș zice, ma gandesc să il public, ma gandesc să mai aștept, nu știu, dar sunt sigur că, desi de alta factura fată de poemul de aici, se aseamana pe undeva.

aici persoana în discuție devine personaj, devine in fapt un soi de exemplu în care aș putea identifica mai multe persoane reale. sunt sigur că nimeni, poate doar doua trei persoanele foarte apropiate mie ar putea știi cu siguranță despre cine e vorba, însă poemul are suficient de multa autoreferențialitate, fiindca eu insumi sunt personaj. ma bucur ca nu te-a lasat indiferenta și, dacă tot am prins ocazia acum, am citit și eu o parte din ultimele texte, inca nu m-am incumetat să comentez, oarecum și din cauza ca parerea mea nu are a face cu politetea raspunsului la salut.

la fel ca o mare parte dintre poemele mele, apare ca o formă de înțelegere, ca o formă prin care mă apropii de mine cel care stă în spatele emoțiilor și deciziilor, se poate vedea la mine dorința de a căuta răspunsuri dincolo de poveste. mă bucur că ai rezonat și aici, Antonia, sper ca fiecare căutare a mea, chiar dacă uneori diferă ca stil sau ca exprimare să aducă acel plus de emoție de caree nevoie să ieșim din banal sau anonimat.

și eu acest text, are adîncime în concepție și idee și exprimare, poate la formă ar fi ceva de zis, dar asta e doar o opinie personală, altfel las și eu un semn de apreciere.

tu ști

Așa cum te știu eu, adică ce am aflat despre tine din ce scrii, din ce te sensibilizează în poeme, din cîteva fotografii, cred că tu esti suficient de sensibilă să vezi iubirea, sa o simți și de aceea mă bucur mult pentru cuvintele lăsate aici. mulțumesc mult pentru tot!

vichingilor.

vorba unui confrate, citit, placut, înstelat. se vede dubla miza, imbracămintea asta cu doua fețe, parabola e reușită. ce nu-mi place e paranteza din titlu, dubiul, că trimite spre nesiguranță, mi se pare un artificiu cam desuet. altfel ai toată aprecierea mea.

întotdeauna o apreciere e binevenita, mulțumesc.

citesc și mă minunez. în mod normal nu ți-aș fi scris nimic, că nu e bine să-i spui unui om care e atat de plin de incredere în sine că ceea ce face nu e bine, dar uneori te apuca furia cand vezi cate idiotenii se debitează sub un singur nume. textul de mai sus nu e poezie si sper sa nu existe pretentia ca ar putea fi, la fel cum multe dintre cele care crezi tin tu ca tin de poezie ar aputea avea vre-o farama de adevar. veleitarism in forma lui aia cea mai bolnava, in care nimic nu mai intrece fudulia. pana si comentariile tale sunt lipsite de noima, lipsite de discernamant si responsabilitate, sunt doar expresii de mascarici care crede ca spuse le sale au valoare doar pentru ca ai fost inzestrat cu o anumita abilitate. cred ca ti s-a mai spus asta, o spun si eu, pe principiul ca poate întelegi ca daca sunt mai multi ca esti beat poate intelegi si te duci la culcare. no offence, dar e o zi frumoasă, calda, in care sper că se poate descoperi si poezie, nu doar elucubratii si manifestari septice cu pretentie de poezie.

e o mica pagina de istorie, pe vremea cand agonia era populata cu multe nume care acum inseamna mai mult decat atunci. agonia, ca entitate, avea ceva de spus, acum a ramas doar un palid ecou care nu se mai aude, lumea bună a plecat și intocmai ca ruina unei case, au aparul ierburi dese, buruieni, care napadesc locul. cei care au rămas nu au puterea, site-ul în sine nu mai e ordonat de control, dar asa se intampla si in realitate, dupa apocalipsa apar gasti, factiuni, exista antagonisme și tot felul de lupte. o anarhie care uneori te face nostalgic, alteori te face să te intrebi ce mai cauti aici, unde e foarte clar ca valoarea nu mai e recunoscuta, unde autori fara valoare se impauneaza cu stelute de parcă ar valora ceva. se intampla si atunci, dar atunci a fi stelutar pe agonia era totuși un privilegiu care se castiga pe merit, cu munca si valoare, nu doar numarind cate comentarii sunt postate.