Leonard Ancuta

multumesc pentru semn, da, imi place exprimarea cu ani la rand, chiar modific. ma bucur mult ca ai simtit finalul, e foarte important pentru mine.

silviu, finalul nu ne duce chiar la fericire, fii mai atent si gandeste-te ca si suma a doua numere prime sau chiar a doua nr impare e un nr par.

maria, da, am avut si eu indoieli cu privire la subtitlu, dar altfel chiar nu se intelegea.

va imbratisez cu drag si va astept si data viitoare.

stefan, parca lipseste vlaga intr+un poem pe care-l incepi cu sunt puternic. fetele viseaza ca sunt marrz poppins... ar trebui sa te viseze pe tine daca esti puternic, te intrebi cati sunt dispusi sa invete sa cante... toti ar trebui sa vrea sa cante ca sa fi multumit... deci cam inselatoare puterea asta.

pentru mine poemul se termina cu versul \"Se rostogolesc în puhoaie pe străzile orașului\" restul incarca si rapeste frumusetea unui tecst de o savoare deosebita. mi-au placut in mod special disparitiile, cred ca te poti dispensa de strofa finala care banalizeaza inutil.

imi era teama ca gindirea cu premeditare nu prea isi gaseste adepti pe agonia. uite ca traian ma contrazice si vine cu acest papagal al sau sa imi taie acest elan al meu. consider ca acest tecst trebuie evidentiat pentru grija argumentata in tratare, pentru o oarecare noutate a informatiei - unii au trecut prin tematica asta, dar chiar merita pentru cei mai putin familiarizati - precum si pentru originalitate - asta cu papagalul...

nu reiese din tecst, ai desfiinta si marea?

un tecst la care daca s-ar avea grija uneori de exprimare ar fi aproape de capodopera. fluenta ideilor e optima, chiar s-ar putea scoate ceva super de aici.

imi plce incepand de la buna seara domnule r. si iainte era ceva, dar parca e un fel de popice. un fel de a mai pierde vremea. dar finalul r cool.

mai sunt ceva scapari la descriere, dar per total imi place. pluralul la sapă - sape

scopul meu in viata e sa ma simt liber, deci nu-mi plea plac haitele. sunt singuratec de felul meu si traiesc cu lumea in spate si cu viitorul in fata. si am gatul tare, mult prea tare. deci, am avut ceva de spus am spus. acum plec in drumul meu.

eseul dumneavoastra e incomplet. nu atinge nici macar jumatate din ce se petrece pe agonia. ati lasat deoparte sau ati omis lucruri esentiale. de pilda ca se face poezie sau se face dialog cultural. ca se face dating sau suplineste frustrari sexuale. ca se scrie sub impulsul psihosomatic. ca unii sunt pur si simplu dependenti de scris indiferent ca scriu bine sau prost. si c red ca mai sunt dar nu-mi mai bat capul...

cam multe comparatii zburatacite, cam multe animale/ ar mai trebui sa renunti la grifonie. si alte fiinte mitologice. simplu mi se pare mai bine.

va multumesc de citire si semne.

Dana, incantat ca ti-a placut.

L Maria, ma bucur ca apreciezi, dar sa stii ca fiecare parte cred ca isi are rostul.

Laura, e alegerea ta ce faci.

cred ca e cea mai buna vizuala din cate am vayut pe acest sit. asta fiindca pana si poza pare sa respire, crocodilul ala in doua ape e genial, pa o simt rece ca privirile animalului, coloratura puternica da un soi de caldura falsa, la fel si camasa. foarte ingenios si tecstul, trecerea metroului e coplesitoare, rascolitoare. o simplitate calculata ca un atac reptilian, o muscatura rapace in final, acel final scris micut, aproape neobservabil, dar cu un efect devastator. aceasta este perenitatea, lumea trece prin noi ca printr-un stomac, chiar am sentimentul asta. a, inca o idee imi vine vazand poza, parca stralucesc bogatii in apa, dar cat de aproape si neobservat e pericolul. tecst bogat, gandit, cu efect. da, cum se spune pe aici, aceasta e poezia mea de azi, pe care dealtfel o si vad la recomandate.

mai are niste scapari, de altfel multe tecste din pagina principala au carente epocale, insa aici verrbul inca sustine o constructie. are ce-i drept pretiozitati cum muchia intunericului mallul despartirilor sau aura de cala, dar nu e patetic, nu are erori ortografice. finalul e relativ bun. poate va mai ganditi.

mie imi place mult senzatia asta de memorie a locurilor, de intiparire, de interactiune intre placa otografica mobila a omului si cea imobila a spatiilor pe care le parcurge. comparatia cu muzeul figurilor de ceara e deosebita, arata selectivitate dar si creste imprtanta spatiilor pana spre venerare. chiar tu atentionezi de temperatura, nu e vorba deci despre figurile in sine, cat despre locul care umple acel loc, despre felul lui de a fi, despre respiratia lui continua care se cheama timp, timp in care locului i s-au ingreunat pieile in care isi duce amintirile. si foarte misto chestia cu urcatul in plan vertical, intr-un fel e un stat pe loc in care doar lucrurile cresc in tine in intensitate, in gravitate, ca in orice contemplatio in integrum. tecst bun, de reco.

imi place cum curge, cum aluneca tecstul de fata. nu te poticnesti deloc, fragmentele se urmaresc fara sa fi incomodat de cuvinte, de idei. da, are o cursivitate de invidiat. pe de alta parte, imi era teama ca titlul ma va face sa gasesc idei nastrusnice, insa am citit un tecst oarecum cuminte, in sensul ca este dozat in asa fel incat sa fie ca o muzica data la maximum, sa nu fie nici stridenta, nici cu un bas prea apasat. apoi imi plac anumite constructii, sunt ingenioase, am remarcat 3, e cel mai bun fragment, dar si 4, 7, 10. La partea cu recompunerea, parca as reface putin, as sincopa, as retine cititorul pe idee.
per ansamblu insa e un tecst care merita atentia, mai ales ca si constructia, scheletul, mi se pare misto, eu citesc totul intr-o propozitie de genul, daca descompui senzationalul in partile componente, fiecare dintre ele e un lucru banal, ceea ce inseamna ca senzationalul vine din alta parte nu din lucruri. gata. ozb.

mie mi se pare bine legat, si mai mult, e catchy, e ca un domino. ai o cheie destul de absconsa a poemului, se vede ca nu scrii pt toata lumea, dar pieptanatul in oglinda imi aduce aminte de goga.

fragmentul asta e fain,
Mă aduc de spate
să-mi ating gleznele desfăcute, șosetele lăsate largi; un peisaj
cât o monedă, o căutare scurtă cât ține rostirea unui nume
- totul se soldează cu logica: pentru ce stăm ani în șir în suma
asta, câte suflete am strâns în perie, câtă degradare am curbat
cu sita- lumina e lăsată pentru cele din urmă dezlegări / dar nu in el sta cheia, ci doar in peria aceea, ca metafora mi se pare misto tare, dar atentie, ai scapari in exprimarea de lemn - bărci de liniște am mai auzit, mă duc verde, sau fortari inutile, tipsia muscatei. prima strofa nu imi spune prea mult, e si alunecoasa, as reface partea asta, și-au șters
bine lentila pe nas și-au îndoit coperta caietului cu formule fiindca nu comunica nimic care sa aiba sens cu restul.

pai sigur, vrei sa spui ca am muncit degeaba. asta e, unora le place sa piarda timpul. imi cer scuze ca l-am irosit si pe al tau.

mi-ar placea sa stau sa discut pe marginea tecstului, da uite ca de data asta stiu ca de undeva din mine vine acel ceva care ma impiedica. va multumesc pentru pareri.

va multumesc pentru trecere, sfaturi, aprecieri, pt faptul ca v-ati oprit aici si ati zis.
cu povestea ce sa zic, nu m-am gandit niciodata ca un cuvant cum e poveste se poate banaliza. un cuvant cum e poveste doar starneste atentia si aici poate e mai bine sa nu o fac prea tare. dar ratiunea mea poetica, sau ce-o fi ea, asa mi-a spus. ma mai gandesc.