Mărăcine

Toată lumea are sau a avut bunici, indiferent dacă-i cunoaște sau nu. Cînd spui toată lumea, nu poci să mă abțin să nu fac o remarcă, adicătălea se zice că e unu mai breaz, despre care se spune că n-a avut decît un tată nenăscut și o mamă neîncepută. Dar asta-i altă daravelă și nu se cade să vorbim aci despre ea. Vreau să spui că pă mine mă interesează acu numa de tataia Mărin, mare om, chiar dacă aducea mai degrabă cu David decît cu Goliath. Da așa îl vedea lumea, așa îl vedeam și io, cînd David, cînd era vorba de glume, șireteni sau alte alea, cînd Goliath, cînd nu e de față și-ți coboară pe scările minții. Mai trebe să știți că lu tataia Mărin doar eu îi spuneam așa. Restu lumii îl chema Mărăcine. Cum se spunea pe la noi, mare om, mare pielea pă el. Uns cu toate celea, da numai așa mînjit, că la pielea lui parcă nu fusasără destule să-I ajungă. Îi plăcea să bea, normal, ca oricărui bărbat în fire din zona Drăgășaniului. Și cînd bea, cînta cîntece de război sau de veselie. Cînd băga cîte un “Șapte văi și-o vale adîncă” se cutremurau toate adîncimile sufetului. Și avea darul neîntrecut al pivestirii. Zicea povești, zicea snoave, era o enciclopedie de folclor. Nu degeaba culegătorii de perle din zonă îl știau și l-au pus prin vreo două antologii. Dar nu asta era cea mai cea. Cel mai mult îi plăcea să ne povestească din război. De parcă toată viața lui un război fusese. Și fuse cît fuse, și se duse. Venise pe picioare din Siberia. Luase cu el o pungă de tutun, să aibă de drum. Cred că se grăbise omu\', că acasă a ajuns cu jumătate din ea, întreagă. Și cu un glonte în piept, că-i refuzase extirparea. Nu se lăuda niciodată cu glontele ăla. Îl păstrase ca amintire sub pielea chepților, chiar în dreptul inimii. Zicea, ăsta de ici e să le-aducă aminte toată viața netrebnicilor ălora cîte făcui io pentru ei, futu-le muma-n cur, că o pensie ca lumea nu fură în stare să-mi dea. Nicio indemnizație, nicio recunoaștere...fusăi primar în două sate și mă băgară la zdup pe post de hoț, că mi-am avut oamenii de partea mea, că nu le-am luat pămantul la colectiv, fir-ar-ai dracu de nemernici, pișa-m-aș pe hornul caselor lor - direct în tuciu\' cu sarmale! Cam așa era Mărăcine. Slobod la gură, slobod la inimă. Stăteam noaptea siderat lîngă el și-l ascultam. Uita și luna să apună de drag. Cînd trebuia să merg în curte la budă, venea cu mine și se lua așa într-o doară de ea: ți-a fost dor de mine făh? unde fusăși fir-ai a dreacu, cînd bombarda nemții la Leningrad să vedem măcar o umbră de avion? Du-te tuto și cat-o pe mă-ta și spune-i că viu mai încolo. Să-ncălzeacă-n mama ei de treabă patul ăla, că uite, viu obosit de pe drum. Îi savuram poveștile, dar le înghițeam pe nemestecate. Toate începeau cu a fost odată. Omul invizibil, insula misterioasă, de la pămînt la lună, Pinochio sau Gulliver, Alice sau Cpt. Cook, toate erau povești care începeau cu a fost odată și se încheiau cu încălecatul pe-o șa și-ți spusei povestea așa... Da-mi plăcea mai mult să-mi zică de la răzbel. P-alea le iubeam cel mai tare. Cum a fost cum a dres, cum a fost împușcat, rănit, luat prizonier. Aia care mă făcea să simt pielea cum se strînge pă mine ca pă puiu-n jerăgai era cînd fusăse luat prizonier la ruși, undeva pe la Urali. Și nici n-apucaseră bolșevicii să-l întrebe dă mumă că iaca mai prinsasără un neamț. Un ofițer, bărbat frumos, blond, cu ochii spălăciți ca cerul după ploaie. Cum-necum, pă Mărăcine îl lăsaseră în pace, da pă neamț îl luasără ăștia la omor de zici că le scuipase în mămăligă. După aia, văzînd că nu-I treabă de făcut cu neamțu, că neamțu părea că nici chip să-și pună în cîrd cu ei, îl lăsasără pe Mărăcine al meu cu el, și cu indicații clare, numa-numa io spune ăla ceva. Și l-a tras Mărin dă limbă, și l-a tras, ăla nimic. I-a dat tutun, I-a dat apă, tot dăgeaba. Le-a zis Mărăcine că mai bună o fi vodka, că așa știe ele că nemții bea bere, la țuică nu ține. Rușii au crezut, și să vezi muică, peste vreo două ceasuri cum se cinstea Mărăcine cu neamțu și se ținea de gît și îl învăța “ma făcut muica oltean, puișor de drăgășan”… Da n-a ținut mult distracția. Că rușii vroiau informații. și iar l-au luat la omor pă neamț. Și neamțului I-a sărin așchia dă la băutură și a sărit la un bolșevic gras și cu mustață. Da n-a pucat să-l ia dă beregăți că un alt rus l-a lovit cu patul puștii direct în frunte. Da așa tare l-a lovit că i-a zburat întreaga calotă craniană, de a rămas arianu în creierii goi. N-a murit imediat, a mai trăit vreo 20 dă minute, răstimp în care tot încerca să-i spună ceva lu tataie, ceva d-o muiere, și-i dădea o scrisoare ș-o poză și îi curgea lacrimi amestecate cu sînge, și în iel se zbătea viața din ce în ce mai încet pănă a tăcut ca un ceas Pobeda neîntors. Mărăcine era simplu. Un om, o cămașă, o pereche de nădragi, betea împletită pe șale, pantofi de șapte ori reparați și un zîmbet. Unul altfel, acel zîmbet pe care îl au oamenii care au stat la cioace cu dumnezeu. Și cred că stătuse că urcase de trei ori pîna la el, da\' ăla îl trimisese la loc pe pămînt că-l cam înțepa la tălpi Mărăcine. Altfel avea un spirit ascuțit și pătrunzător, întocmai ca porecla pe care o căpătase. Altădată, mi-a mai povestit el, era el într-un stagiu de pregătire, înainte să plece pe front în linia întîi. Plecase la o plimbare prin pădure, singur, numai în cămașă, fără vestonul militar pe care avea tresele aferente gradului. La un moment dat, pă marginea drumului, un planton, un țigan înfumurat de vreo 19 ani, cu grad de fruntaș, îl vede p-al meu Mărăcine, cu cămașa descheiată și fără veston. -Soldat! Drepți! Unde ți-e vestonu’? zîce țiganul, bucuros că are cu cine să distra. -La unitate, zice Mărăcine rîzînd, și fărtă să se gîndească o clipă la intențiile țiganului. În plus, era frumos afară și parcă și lui îi ardea de glumă, că omu serios are viațamai scurtă și amară pe cînd ăl de se bucura de ea o are și mai scurtă da măcar dulce ca orice plăcere. -Mă romînache, faci mișto dă mine? Păi cine te lăsă pă tine să pleci fără veston? Sau vrei să dezertezi? -Nu dezertez, numa mă plimb oțîră să mi se facă poftă de mîncare... -Poftă dă mîncare zîsăși, ai? Adicătelea te plimbi, ți să rupe dă toți, și aștepți să mănînci...Ascultă la mine soldat! Drepți! Ordinu’ e ordin, să execută nu să discută’. Suntem la răzbel acilea! Bă soldat! Mă auzi? -Da, să trăiți! Ordonați, să trăiți! se ia în glumă Mărăcine cu țiganul. -Vezi bă tufișul ăla de colo? Mă romînache, om fi d-un neam da nu sămănăm dăloc la coloare. Așa că fi atent comanda la mine. Iote colo un tufiș, te duci matale în pas alergător și te caci! Acum! Ai înțeles? Executarea! -Dom’ fruntaș, să trăiți, cu vă zisei, nu mîncai nimica, nu am ce să cac!! -Mă ața pulii, io ce vorbesc cu tine mă! Comentezi? Zice ușor enervat țîganul, și pune mîna pe armă. Mă soldat, n-auziși care e ordenu’? Căcarea! Executarea! -Da, să trăiți! Execut să trăiți! Și uite așa Mărăcine rămasă cu pantalonii în vine și se scremu de mama focului în tufiș, doar doar o ieși ceva ca să-i execute ordinul țiganului. Și ca la un semnal, după ce țiganul mai urlă de freo trei ori, i se goliră măruntaiele lu’ Mărăcine. Rezultatul - o minunăție roșcată și cu un moț ca ciocu lu Lenin. Ș-abia ce-apucă Mărăcine să termine, încă se mai freca c-un brusture în dos, numa ce îi dă în continuare țiganul cu răcnetele și ordenele: -Mă romînache, zisăși că te plimbi să-ți dea foamea. C-așa sunteți voi, cum faceți un pas cum vă arde la lingurea. Iaca dă plimbat tă plimbași, uite că tă și căcaș, io bag samă că sigur ță fuame. Ia mănîncă căcatu’ ăla! Ai auzit soldat! Ordin, mănîncă cacatul că te împușc! -Înțeles să trăiți, dar nu pot să execut să trăiți! Þîganul se albăstrise la față, nu-i venea să creadă impertineța și lipsa de entuziasm a soldatului. -Cum mă răcane, nu poci să execuți, ce vorbă-i asta! -Iote nu pot!, zice Mărăcine. -Da’ de de ce nu poci, mă rog! -Iote d’aia!, zice soldatul. -Dă care mă aia, stai mă să vezi tu care aia!,se zdobși țiganu’ și pusă mîna pă armă. Nu apucă însă mai mult de atîta, fiindcă exact în momentul acela al discuției, tocmai trecea o patrulă de soldați, care, văzînd-ul pe Mărăcine, începură să urle în cor: -Să trăiți Dom’ Locotenent Oprea! Permiteți să raportăm: nu am observat activități suspecte în zonă. Toate posturile de control au raportat situații normale, fără evenimente. Da’ dumneavoastră ce faceț acilea? -Păi ce să fac, uite cu dom’ țigan fruntaș, care tocmai a comandat un căcat. Așa e țigane, zice Mărăcine, dacă tu-l comandași, de ce mă pui pă mine să-l mănînc? Tu-l comandași, tu mănîncă-l!, îi rîse în nas Mărăcine. Cam asta fu una dintre povesti. Mi-a spus o droaie, dar deja au trecut anii, greu mi-e să mi le-aduc pe toate aminte. Da’ știu că Mărăcine a fost rănit de trei ori în război, da\' a avut mai multe vieți, că era hotărît să povestească nepoților. A fost pînă în Siberia pe jos, a stat în lagăr, a mărșăluit cu rușii de la Urali la Berlin. A fumat mahoarcă toată viața, Mărășești din respect pentru eroi, Bucegi pencă erau mai bune. A fumat și a crezut și în Dumnezeu, ca orice om de la țară. Cea mai adîncă dovadă a credinței a fost faptul că, din cînd în cînd, își mai răsucea cîte-o țigară din tutun vărsat, adus cu el din Germania, și o făcea din foiță de Biblie, că era mai fină, cea mai bună, țais a-ntîia, cum zicea el. Nu de alta dar îi plăcea să-l tragă pe Ãl de Sus în piept. Că doar nu degeaba I se spunea Mărăcine. În rest, a muncit via, a făcut butoaie din lemn de dud, a băut vin și țuică și a murit la 69 de ani, cu viața de gît. Atunci aveam 12 ani și nici n-am crezut că a murit. N-am fost nici măcar la înmormîntare. Eram acasă, la bloc, la Drăgășani, și o vecină a venit să-mi spună că ai mei îs plecați la țară, să-l îngroape pă tataia Mărin. Păi cum să-l îngroape, că ăsta e dracu gol și n-are cum să moară. Am stat ore în șir cocoțat în vîrful patului, citind Chirițele lui Alecsandri și încercam să nu mă gîndesc. Apoi m-am hotărît să văd cu ochii mei cum e posibil să moară un nemuritor. Cînd am ajuns, fugise deja, se ascunsese de mine ca într-o nouă joacă. Ãi bătrîni mi-ai zis că l-au îngropat, dar mormîntul ăla nu a fost niciodată o dovadă prea clară. Am mai cicnit un pahar cu unul cu altul, și de fiecare dată parcă-i auzeam vocea începînd să cînte un “Mă dusăi să trec la Olt”. Apoi în toate dățile în care am drmit în casa aia, am dormit în patul poveștilor noastre. Și parcă de fiecare dată, înainte să adorm auzeam acel inconfundabil “a fost odată ca niciodată!” A fost ceva care a început și nu se fa sfîrși prea curînd. Mirosul lui n-a ieșit niciodată din patul ăla. Am crezut toată viața în poveștile lui. Și știu că la un moment dat o să le termine și pe cele neterminate. D-aia încă-l mai țin viu. Îl înmormîntez eu cînd i-o veni vremea, sub un rug de mărăcini sălbatici.