rugăciuni și blesteme pentru îndrăgostiți

rugăciuni și blesteme pentru îndrăgostiți

cînd iarba miroase a buze străine
și sub ochi o ceață de zahăr ars
se prelinge

așteaptă-mă, zdreanțo,
cu bătăile inimii așezate dinainte
așa cum pui masa unui soldat rătăcit;
și pune-mi noroc în cutele mîinii
să-ți aduc din războaie
căldură perfectă pentru obraji.

așteaptă-mă, tîrîtură,
cu flori de mucegai între buze.
voi avea plosca plină cu rouă
culeasă de pe mormintele îngerilor.
așteaptă-mă cu flori
de mucegai între buze

subţiri ca un oftat de pisică
prin fum de opaiţ să-ți fie șoldurile.
în ochi să porți ultima lumină
căzută din plomba cerului și
rochie din praf de vise
să îmi porți.

așteaptă-mă, otravă,
în iarba spălată cu sîni tremurați;
așteaptă-mă,
îți aduc pămînt de flori
între buze.
să te pătrund cu sete pînă scot
din tine, rînd pe rînd,
privire cu privire,
tot ce-ai văzut în lipsă.

fii blestemată cățea cu ochi de rugină
lumea să-și decupeze conturul
în jurul tău, un fel de cezariană
în care nu mai contează mama.

să-ți admire toți oasele dezvelite
îmbujorate cu dreduri de sînge
și pulsul nopților să te pipăie
pofticios ca un miriapod
măsurîndu-ți tristețea.

te blestem să-ți iei singură dragostea
ca un tren ciocnindu-se cu el însuși.

și ce savoare voi avea cînd
te vei ridica din mormîntul
iubirii cu inima atît de albă
încît voi vedea calea lactee
neagră pe un cer imaculat.

te blestem să fii o mînecă în care
șerpii-și suflă ura și melancoliile
și să te tai în palmă cu lacrimi; să-ți
lipești durerile ca un globetrotter
magneții pe frigider.

te blestem să existe o zi în care
îți vei înnoda intestinele de-ale mele
și vei atîrna în gura pămîntului
ca limba unui cadavru machiat strident
care face podul de sus.

și te mai blestem să strălucești ca fierea
în soare pînă mi se face milă de tine
să-ți retez mușchii vorbirii direct din inimă
și cu gura plină de sînge și fiere
să urăști tatăl nostru pînă te iert.

și mă rog ție, demon al paturilor goale
înfometează-te
pînă se face atîta primăvară
că înmuguresc sicriele
neîngropate.

înfometează-te
pînă cînd patului nostru
din lemn de portocal
îi cad coapte
fructele.

înfometează cerurile pînă încep
să roadă pămînturile și n-om mai avea
unde ne ascunde de dumnezeu;
iar morții vor dansa cîntecele tăcerii
la nunți în care nuntașii vor pleca
să ducă înapoi peștii în marea roșie.

să știi că la nunta noastră
vom avea lăutari perle cîntătoare și
îi vom asculta cîtă vreme e nevoie
aerul să facă oase puternice
să ne țină lipiți unul de altul
înainte și după ce ne cade umbra.

înger al înghețului meu,
iartă-mi dimineţile cînd fumez
cu fereastra deschisă și-mi alung
tristețea în rotocoale cenușii
ca o mîță înnebunită de tîrcoale
cînd învelește o păsăre adormită
în parfum îmbătător de vară
de pare că dintr-o dată s-au copt
cireşele amare.

înger al nesocotinței,
iartă-mi fiecare sărut
și fiecare mîngîiere
doar îndrăgostiții știu
că sub fiecare atingere
se ascunde timidă
o bucățică de moarte.

înger al desfrînării,
iartă diminețile ce ne despart
și călugărițele cele pofticioase
devoratoare de bărbați
după cum spun toate atlasele
de însingurare urbană,

scoate-ți sînii la soare,
trimite-i să-și caute norocul
pe linia vieții din palmele mele
și peste sute de ani bunicile
vor povesti nepoților

că a fost odată un băiat care iubea
o fată și atît de mult o îndrăgea
că soarele-a orbit la amiază
iar cerul purta monoclu
umbla-n baston și striga
probă de cîine.

am văzut dragostea mare cît o cruce
peste dumnezeu.
am văzut dragostea cît soarele
crescut rotund în jurul pămîntului
ca un fular la gîtul unui copil
născut din zăpadă.

era atîta dragoste în ochii ei de struguri
că într-o noapte mi-am îmbătat
și prietenii și vîntul
și drumul.

atît de beat am fost că mi s-au
amestecat simțurile între ele
și n-am mai putut spune nimic
de parcă aveam tot cerul în gură.

și-am știut că vor scrie despre noi
ne vor trece în dicționare, pe wikipedia,
în dreptul cuvîntului iubire.

dar nu te teme, am văzut dragostea
printr-o gaură-n cer
pe unde îmi plimb zilnic
inima și firescul existenței.
și am văzut dragostea ca o tainiță
în care dumnezeu și-a îngropat
cățelul.

eu am văzut dragostea.
ori de cîte ori m-am rugat cărnii
să mă țină înlăuntru,
la un moment dat am visat o pasăre albă
trecînd prin inimă fără s-o atingă
și dintr-o dată iubirea
m-a știut pe de rost.

femeia mea mă face să întineresc
în prezența mirosului ei,
de aceea n-am nevoie de înțelepciunea ta,
doamne,
ca să iubesc, n-am nevoie de mila ta
de voi fi făcut cîndva mîrșăvii
în numele dragostei,

uite dragostea, doamne,
uite cum înțepenește sub frunte
un vierme de cărbune rătăcit
de întreg neamul și uite-l cum sapă
cum își primenește singur mormîntul
în capul meu în gîndurile mele
și nimic nu-l mai clintește de-acolo.
și fii atent cum viermele acrilic
îmi iese prin ochi preschimbat
în fluturi albaștri.

și-acum privește-ne, doamne,
cum ne iubim ca doi tovarăşi de bandă,
jefuind iubirea de tot ce are ea mai special,
sfinţenia sau mizeria,
gata să ne punem unul altuia
pistoalele-n gură să ne zburăm creierii
ca să ne iubim cu inimile întregi.

noi suntem aici, doamne,
să nu te simţi niciodată singur,
chiar dacă dragostea ta face oamenii
să semene unul cu altul ca două lacrimi.
suntem cu tine ca să nu ai niciodată
impresia de captivitate
în cerul umed
de-atîta rugă.

un singur lucru îţi mai spun,
doamne,
în fiecare poveste de iubire
există o femeie îndrăgostită
şi tare mă tem pentru tine.

povești imperfecte de dragoste

întîlnirea a fost o cădere frumoasă
sau cum se mai zice în lumea mea
un zbor nereușit.
(izbînda zborului înseamnă suficient
noroc încît să nu te zdrobești
de propria umbră.)

dar ei nu-i păsa de zbor
ea vorbea despre umbre
despre spațiul rămas neexplorat
dintre noi și avea o tristețe rusească
în glas încît îmi crease impresia că
vorbește despre siberiile necunoscute
dintre viață și moarte.

cafeaua se răcise în cești
aroma ei amăruie se răspîndea
în aer și pieptul ei
tampona spațiul dintre noi
în căutarea unei intrări;
dar n-am deschis.
o lăsam doar să-mi umple privirea
cu gesturi neterminate, abandonate
pe masă ca un cadavru în pauză
de prînz, într-o morgă oarecare.

ea vorbea de parcă ademenea aerul
să-i intre în gură distrat
și îndrăgostit.
îmi explodau tîmplele din cînd în cînd
aprindeam bricheta în gol
și-mi doream să fi fost
un tablou sau o fotografie
pe care s-o ard ca și cum aș uita
sau aș îndepărta o mortăciune
contaminată.

sunt lucruri pe care trebuie să le las
în urmă.
sunt celule îmbătrînite de viață,
nu le pot lua cu mine acolo unde merg.
în spatele meu se năruie totul
dar mi-e bine,
nu de viață am nevoie.
nu de viață,
ci de ruinele rămase înapoia mea
ca un semn al trecerii și disperării.

i-am atins mîna și mi-am dorit
să fiu măcar pentru o clipă
un om cu două inimi concurente la ură.
stăteam față în față ca doi pereți
vorbitori;
crăpături adînci ne erau cuvintele,
atît de puternice încît
ni se vedeau cărămizile și dincolo
de cărămizi se zăreau zidarii
odihnindu-se
în cutii frumoase de lemn.

ea vorbea și minutele îmi păreau
efectele unei boli incurabile.
vorbea și fiecare cuvînt
îmi apărea dinainte ca un copil
călcat de un camion în viteză.
ea vorbea și se făcea mai suavă
mai transparentă decît aerul;
curînd avea să se piardă
ca un curent cald în antarctica.

era atît de frumoasă
că apa o lăsa să respire în adîncuri. și luna
o urma pe cer
în timpul zilei.
atît era de frumoasă
că dacă dragostea ei ar fi fost o corabie
ți-ar fi albit părul
dintr-un capăt în altul al ei.

ea putea întoarce vîntul din drum
cînd îți vorbea.
și fructele dădeau în copt
în prezența sa.
atît de frumoasă era.
încît în nopțile întunecate
punea stelele la loc pe cer
cu mîna ei.

eu n-am putut iubi o asemenea femeie.
atît de frumoasă era
că inima mea tremura ca un glonte
în pistolul lipit de tîmplă.