Laura Niculae

Mă bucuri cu un asemenea comentariu, exhaustiv aș spune:). Faptul că această carte surprinde un moment nefericit din viața autorului, ni-l dezgolește pe Artaud-omul, în carne și oase, fără machiaj și false pudori. Te mai aștept cu drag:)

am zâmbit citindu-te. Din păcate, ai dreptate. Autorul are prea puțin de obiectat când vine vorba de copertă. Te mai aștept!

Mulțumesc pentru trecere. Da, m-am străduit să-mi aștern cât mai complet observațiile.

Frică, neputință, groază, sfârșeală (dar indusă, nu explicitată cum apare la tine), toate acestea fac parte din repertoriul poeziei ultimilor 3-4 ani, ca atare alegi un mers pe sârmă și ar trebui să-l faci bine. Începutul e extraordinar, sintagmei simbolice „alergarea neputincioasă” îi este atribuită identitatea „frică”, atât de natural exprimat versul încât pare a se baza pe o dependență reciprocă a conceptelor frică-neputință și mai mult, cred că reușește să ofere noi valențe între acestea. Acel „vroiam să spun” mi se pare că strică mult, e integrat într-un mod stângaci și sec în corpul textului; însă reala problemă e că textul de abia se deschide (foarte reușit, o mai spun încă o dată) și se și încheie, inapt de-a transmite cititorului ceva, orice, decât aceleași simple cuvinte, concepte, „de-a gata” (spune-le cum dorești) atât de mult întâlnite în scrierile „tinerilor speranțe” or debutați, care nu mai produc nimic, nici măcar o implozie.

Citatul din Seneca spune multe despre poemul tău, poate cântărește chiar mai mult decât o cheie pentru lectură, tocmai când nu ar trebui să fie mai mult decât un simplu motto. Spune multe despre poemul tău în sensul că îl completează, până devine o parte a lui. Începutul și sfârșitul sunt cele mai reușite părți, tremurul de la care pornește și la care se revine (circular), neputința (capabilă de a fi chiar tema textului) și îmbinarea celor două persoane – una fixată ipotetic iar cealaltă simplu eu liric – sunt impresionante, mai ales dacă se observă numărul limitat de cuvinte; în schimb, corpul textului e compus din multe clișee („bezne reci” / „aripi de vise”), imagini-concept neacoperite („fără dimensiuni își caută tărâmul”) și alte inutilități, când a fost anunțată o stare austeră, o hipertrofiere înșurubată în resemnare.

Nici nu știu cum să îți interpretez poemul:). Este foarte dificil de găsit cheia textului tău printre atâtea imagini mult prea căutate, dorite în text cu insistență. Lectura este îngreunată de formula aleasă de tine: subiect plus predicat, subiect plus predicat, subiect plus predicat, fără alte elemente de legătură care să ofere complexitate, profunzime și eventuale momente de respiro, succesiune a imaginilor poetice. Astfel, deși ai avut versuri fericit alese, ai alunecat înspre o exprimare rudimentară, chiar clișeistică( finalul).

Mi se pare ca poemul impresionează printr-o dozare fină și atent realizată a feminității. Naturalețea și discursul interior ale textului conferă intimitate, evitând ca excesul de sensibilitate să distoneze în raport cu mesajul.

Prima dată mi-a picat în mână Luni de Fiere. Am fost fascinată de franchețea limbajului și de tenta psihanalitică a romanului. Aveam impresia că citesc psihologie aplicată, pe înțelesul meu. Așa am ajuns ulterior, să parcurg toate romanele sale. Mi se pare că acest Pascal Bruckner este un film cu mai multe părți si pe măsură ce se termină fiecare din aceste părți, ești tot mai curios de următoarea. Bucuroasă pentru comentariu.

Gracias că ai avut răbdare să parcurgi întreaga recenzie. Am scris o vreme la ea și mă bucur să primesc o impresie din partea cuiva, mai ales că este o lectură lungă și poate obositoare. Mi-ar fi plăcut să te citesc dar nu am găsit niciun text în pagina ta.

Vă mulțumesc pentru încurajare și pentru faptul ca v-ați oprit să-mi scrieți. Pe Bruckner încă îl mai citesc și sper să îi termin curând opera; mă bucur să primesc un comentariu chiar din partea redactorului său. Am scris și despre \"Copilul divin\", cronică pe care o voi posta curând.