Hoții de frumusețe

Deși are un număr considerabil de romane scoase, Pascal Bruckner reușește să evite zona stereotipiilor concepând universuri inedite de fiecare dată. “Luni de fiere” șochează prin modul literar, beletristic, psihanalitic abordat pentru a expune criza cuplului modern, sufocat de monotonie; ”Copilul divin” printr-o intrigă ușor umoristică ce frizează absurdul; ”Iubirea față de aproapele” explorează terenuri noi, propunând o evadare din rutină și tabuuri. Romanul “Hoții de frumusețe”, publicat în Franța în 1997 și apărut la noi în 1999, Editura Trei, își concentrează mesajul într-un mod mult mai simplu, dar cu un impact mult mai mare, textul având mai mult un caracter scenografic, decât unul beletristic. Mai exact, cartea poate fi încadrată cu success în categoria thriller-elor. Subiectul camuflează nevoia de inedit, având o acțiune alertă și dinamică. O altă trăsătură este stilul epistolar, modalitate neobișnuită a scriitorului, întrucât renunță la trasarea obiectivă și directă a însușirilor personajelor – însușiri menite să dezvăluie fondul psihic al actanților brucknerieni. Altfel spus, în cartea de față monologul și rememorarea evenimentelor reprezintă tehnicile de dezvăluire a celor două conștiințe implicate. Romanul este constituit, deci, pe două voci narative care conduc întreaga acțiune: Benjamin Tholon (pacient) și Mathilde Ayachi (medic psiholog). Acțiunea este duală, fragmentară, alambicată, chiar confuză la început, primele capitole fiind construite pentru conturea celor două perspective narative: pacientul și doctorul. Prin poziția impusă, cele două personaje -voci narative se găsesc într-o relație de dependență fizică și psihică, definirea acestora fiind realizată numai prin autocaracterizare, printr-o reflecție întoarsă spre sine: “Nu aveam decât o pasiune, cărțile, singurii mei aliați contra timpului. Prefer oamenilor cărțile: sunt deja scrie, le deschizi, le închizi după voie. O ființă omenească, nu știi niciodată de unde s-o apuci, nu poți s-o rânduiești sau s-o deplasezi după cum ți-e cheful”. Ayachi este un medic psiholog, care timp de trei zile își impune munca până la epuizare într-un spital pentru a depăși o relație eșuată. Într-una din zile, își alege drept pacient un bărbat cu o cagulă pe chip. Pentru început, datele sunt suficiente cât să ne trimită ineluctabil la nevoia de cunoaștere pe sine a celor doi, prin izolare de lumea exterioară și autoreflecție. Bărbatul, bănuit la început de un acces de bizarerie, deconspiră în trei zile o miniorganizație ce-și propusese să elimine toate fetele superbe, cruțând astfel orgoliile membrilor și teama acestora de prejudiciile fizice cauzate de trecerea timpului. Remediul “tratării” acestei angoase este încarcerarea și teroarea psihică exercitată pe o perioadă de timp nelimitată, asupra “perfecțiunii umane” - fete foarte tinere cu trup bine întreținut și trăsături “tulburătoare” – “Aceste ființe superbe ne împing în mormânt, ne fac insuportabil declinul. Nu ne vom găsi tihna decât în ziua când ființele frumoase își vor pune valuri pe față sau vom accepta să fim remodelați toți de bisturiul chirurgiei.” Desfășurarea narativă este remarcabilă prin cursivitate, cei doi având partea lor de expunere, individualizându-se astfel reciproc. Ayachi are rolul unui contrapunct romanesc, intervențiile acesteia fiind necesare atât pentru o aducere în prezent a acțiunii, cât și pentru a imprima o notă verosimilă faptelor descrise de Benjamin. “Hoții de frumusețe” este un roman al personajelor, al refuzului unei realități irefutabile dar, mai ales, un roman al măștilor care nasc apropierea de sine – trăsătură ce transformă această operă în însuși rezultatul scontat al unei ședințe de psihanaliză. Altfel spus, de data aceasta Bruckner nu mai este interesat de mijloacele prin care pot fi depășite psihozele condiției umane, ci prezintă chiar efectul dorit. “Activitatea noastră se bizuie pe un principiu simpul: privarea de priviri. Știi ce le urâțește pe captivele noastre? Faptul că nu se uită nimeni la ele. Or, frumusețea nu există decât admirată, ea este pe de-a-ntregul ostentație. Încetează să-ți pironești ochii la ea, și ea dispare”.