Laura Dragomir

sunt sfoară vertebrată dintr-o rătăcire in timpul marei crize a coastelor iar sisif fredonând psalmi rostogolește voluntar pe spinarea mea o remușcare

un cearcan in floare n-am frica pe talpi arunc sfori ghemuite spre tine apoi trag cu linistea unei cadane imbatranite frumos tu imi trimiti copaci sinucigasi si ceasuri care scuipa trufase timpul

pleoapele cresc lungi maturandu-mi buzele pielea luneca usor pe sub solduri parul tremura ca strivit de-o fantoma unghii de apa cu algele frante imi plec o frunte ca sa-mi ridic

daca fericirea ar fi un copac de sticla nu m-as multumi sa-i rontai florile vitraliate m-as prabusi in el ca-ntr-o zapada prin ranile mele ar curge o asteptare calaie si statuta de la atata

Vineri seara Sunt bolnav. Mi-au albit mainile si obrajii iar parul imi cade prea greu pe umeri desi nu mi-i atinge. Sufletul ca o panza a inceput sa mi se scurga din palme. Azi a inaintat cu 10

Primul pom a inceput sa creasca dupa ce i-a cerut lui Dumnezeu pe cineva cu care sa mai schimbe o vorba, dar nu se astepta sa-i trimita tocmai un pom. La inceput il privea cu ochi rai: \'De ce a

aceasta este descrierea unei culori o descriere de amator pentru ca iubesc inca filmele in alb in negru in ferestre nevitraliate prima amintire a unei culori sunt eu pictata suprarealist pe un

Ne-am mutat in graba intr-o moara de vant si-am acoperit ferestrele cat palmele. Cu palmele. Ce noroc. Cerul se prelinge murdar pe la orizonturi. Suntem copii care privesc moartea cailor albi din

mi-au crescut din palme pe furis ramuri de cais \'luca da-te jos din pom intr-o zi o sa cazi\' imi impovarau prea dureros bratele si le-am abandonat pamantului sa-nfloreasca

e sfarsit de lume undeva pe vreo coaja de mar pe vreun fir de iarba ia uite cum se grabesc oamenii cum isi culeg din suflet firmiturile hartiile sifonate regretele fumagande in forma de

intre noi doi se intind zapezi artificiale cu sanii abandonate si trenuri fantoma la ore tarzii uneori un copil mai deseneaza cu degetul pe geamurile aburite fulgi de zapada rochia mea cu

la carnavalul sufletelor de carton stelele se prabusesc mereu de cealalta parte a cerului oamenii se imbulzesc isi ridica fiii pe umeri sa vada cum jongleaza clovnii fericirea pe sarme

va fi o toamna fara artificii cu flori uscandu-se intre palmele noastre cu nopti albe mazgalite vulgar sub pleoape de-a mia neliniste am vrea sa ne intalnim pe furis in case vechi cu miros de

amurgul ranilor noastre e tot mai departe privirile ne amortesc se varsa rece peste nimicuri nelumesti se leapada de noi si ne molipsim unul de la altul azi de tresariri labiale pe care uitam

se scutura ceata unui sfarsit de nu stiu ce in cuiburile ochilor mei curand imi voi orbi stangul cu riduri prabusite lacrima cu irisul crosetat din fluturi obositi in care fiecare clipa si-a

s-au ancorat de mine luminile din tura de noapte iubirile prea frumoase ale celor veniti de la mare nascute intr-o vama prea veche pe care n-o voi putea salva niciodata reclamele in culori inca

iubitule esti o mansarda cu vedere spre ploi amortite in cascade pe un umar de moarte dar poate nu mai stiu eu sa te bantui ca-n zilele bune iubitule te-am pictat in spatele unei urechi ca sa

de cateva nopti visez in albastru sunt oarba de florile in care mi-am adormit linistea vantul se zbate in panza genelor planse azi insa ma vad fericita si mi-am plans tot albastrul in palma

-Stii ce am uitat? -Ce? -Cum faceam noi Cand numaram aripi de inger -E simplu: una,doua -Esti sigur? Nu era una,doua? Vorbeste-mi ca ploaia si lasa-ma sa te ascult asta mi-ai spus

ce-ar fi sa vorbim? nu s-a intamplat nimic vreau sa dezvelim azi cate un sold de cuvant n-ai chef de poezie? bine o sa astepte afara gata suntem doar noi doi a trecut ceva vreme,nu? despre