laura catana

pai in cazul asta..imi pare rau ca nu am reusit sa-ti transmit starea pe care eu o simteam atat de intens..poate ai dreptate si ar trebui sa ma las..sau poate nu..cine stie?!..oricum nu sunt prea convinsa nici eu si nici atat de pasionata poate..scriu atunci cand imi vine..scriu ce simt si cam atat. in orice caz, multumesc pentru o parere sincera...si pentru sugestie/recomandare

Cred că e greu ca doi oameni să se înțeleagă din două cuvinte. Cu toate astea, cred că într-o mare măsură suntem pe aceeași undă, despărțindu-ne o neînțelegere. În noi nu stă decât sămânța, și poate și aceea goală a credinței, a lui Dumnezeu. Mai mult chiar, după ce ți-ai descoperit-o, trebuie să o sădești, să asculți cuvântul Lui. Dar trebuie să-l asculți pentru că TU alegi să faci asta, nu pentru că biserica te obligă ca din momentul când intri într-un lăcaș sfânt să te supui lui și regulilor lui în totalitate. Revelația Scripturii nu trebuie oare găsită de păcătos? Nu trebuie ca el să vrea să se căiască și să se îndrepte? Nu trebuie ca el să caute Cuvîntul, mai întâi în el și apoi în textul Sfânt la care EL aspiră benevol?
‚Spiritul se caută pe sine în lucruri. Spiritul are o activitate proprie, pe care ne-o revelează lumea.’ –Noica-, asta vorbesc, revelarea prin activitate proprie, nu constrângerea tradiției.
Îți scriu chiar după ce am venit de la biserică. Îmi dă o stare de bine, o liniște sufletească. Simt că fac ceva pentru mine, pentru sufletul meu. Și totuși, ce mă fac cu factorii disturbatori, cu femeile care nu mai contenesc bârfa, ori care tot încearcă a te învăța religie, credință? De-asta și ’Biserica îmi pare-nneguratã’.

’pânã ºi o þeavã numai gãuri ºi cârpituri poate duce apã unui muritor de sete. ..Nu te uita la noi, cã te vei scârbi, dar bea apa sã Trãieºti.’ Adevăr ai grăit. Apa-iubirea este fundamentul vieții și mîntuirii. Tocmai de aceea trebuie să fie sinceră și involuntară.

Într-adevăr, poate ar fi trebuit mai degrabă încadrată în categoria personale (dealtfel…de acolo am și sustras-o, însă datorită urmei de rimă am tentat spre poezie). Revenind la icoane și închinarea la ele, așa cum am mai amintit, ceea ce încercam mai mult să transpun era condamnarea inducerii revelației, precum și a sentimentului religios în ființa umană. Nu consider că biserica trebuie să ademenească în vreun fel omul să vină să se roage. Biserica este un mod de viață, un mod de rugăciune și iubire, care trebuie descoperit în tine, ori nu indus de cineva sau ceva. Cu cât îți este revelată credința cu atât scade imanența și limpezimea ei. Iubirea pentru Dumnezeu trebuie să o regăsești în tine, apoi să o cauți unde te îndeamnă ea, și nu o constrângere te poate determina să iubești. Apelul meu era spre o libertate a manifestării adevărate a credinței. Cît despre Biblie și cărți sfinte, mai am mult de citit. Deocamdată m-am bazat pe ce e în mine, pe ce simt.

Mulțumesc,
Laura

interesant materialul prezentat în revista agero...cemi-ai scris tu era cam ce știam și eu. cu toate astea, după ce am citit mai mult. mi-am dat seama că e o mișcare mai complexa...și nu prea mă regăsesc în ea. Ideea cu inochentie Duhul Sfânt deja îmi pare că întrece o limită...cred în Dumnezeu, în Sfânta Treime, așa cum e scris în Biblie. Cât despre biserică, aș putea fi o adeptă a inochentismului în sensul că nu văd cum se poate crea un sens religios, spiritual într-o ființă umană, dacă i se impune. Poate aș fi capabilă să renunț la biserică dacă aș ajunge la acel viscere al adevărului din mine...până atunci însă, mă mulțumesc doar cu a analiza-o și poate critica ce mi se pare anormal. (vezi doamnele și bunicuțele care sar pe tine de cum intri în biserică sfătuindu-te să te rogi așa și nu altfel, să faci așa și nu cum simți). Despre icoane, pot lămuri: \'Nu chip cioplit mă sperie și-nfioară;
Biserica îmi pare-nnegurată\', respectiv, mă închin dacă simt, nu dacă mă obligă biserica. Nu știu dacă m-aș putea încadra într-o anume sectă ori curent religios, altul decât cel propriu.
mulțam pentru informații și interes

cu drag, laura

prima impresie- o foarte bună rimă, o excelentă descriere...venită instinctiv parcă.de asemenea, trecerea spre realitatea ucigătoare e lină, urmându-și însă cursul tragic (culcată niciodată....cetate). pentru o așa profunzime, un titlu prea puțin sugestiv.

ps: ultimul mesaj se adreseaza lui săndulescu mădălin

pretutindeni suntem noi, cu sau fără adresă ori matcă. prima strofă e...parcă am citit pe site că nu sunt permise exaltările...așa că voi spune doar că descrie poetul ideal...aștept tehnici narative:)

într-adevăr fiecare își are biserica lui, identitatea lui...unică. orice încercare de a o adapta la o normă sau convenție, chiar dogmă bisericească o face să-și piardă originalitatea, profunzimea, cufundându-se în banalitate și profan. cât despre conformism sau nonconformism...nu știu dacă ține de poet...cât de natura umană...oricum, în nici un caz nu mă consider mai mult decât sunt, și sigur nu sunt scriitoare..de fapt, e printre primele poezii. mulțumesc pentru încredere

dragă Constantin,
sinceră să fiu nu prea știu multe despre această manifestare...dar nu prea cred că e în concordanță cu ideea poetică...ți-aș fi recunoscătoare daca mi-ai putea dezvălui mai mult despre acest subiect.
mulțumesc și scuze pentru întârziere

adevărată expresie a exaltării! cu excepția inversării unor cuvinte, e ...neașteptată!

ps- grijă la ortografie (fii mama copilului meu)