Neintalnitele cantece

Oale vechi cu apă de ploaie. Vânturi. Pe vremuri, prin ganguri, sub pietre uitată, plângea odată iubirea. Ce vină-avem că ni se face frig ? Ce vină-avem că ne-au ferecat după uși enorme înainte de a fi zărit cerul ? Purtăm în noi oare toată vina că dimineața soarele răsare numai de cealaltă parte a zidului, că vânturile bat doar dinspre miazănoapte, și că pasărea paradisului nu a învățat niciodată să cânte ? Rugul timpului mă arde. Adorm neștiind să visez și mi-e frică. E și ăsta un fel de moarte. În piața publică mulțimea clocotește. Stâlpul infamiei este gol, grăbiți-vă, legați-mă! Oricum povestea sfârșește întotdeauna la fel. Peronul pustiu, noaptea... Cei doi se întâlnesc, se iubesc... Apoi pe tine te-a luat vântul, eu am plecat cu ultimul tren. Rugul timpului mă arde. Există iubiri sinucigașe, există, există...