eu știam că am să exist: mă visasem într-o zi ;
ochii mei băteau ca o aripă mare transparentă a unei păsări fără cap -
știi, eu am visele mici și capul nu a mai încăput
te-ai sinucis, fecioară; cum de-ai putut îndura atâta alb?
să mai pun pe tine niște crengi de cireș înflorit...
și totuși, ești dezastruos de frumoasă;
cel mai mult îmi plac ochii tăi
dumnezeule, nu vezi că timpul plânge?
și-a murdărit scutecele; le-ai curățat tu sinuciderea trecută?
atunci cred că îi e foame;
fă-i baie timpului în tămâie; și dă-l și cu balsam
ce frumos se
descalță-te de urma pașilor
și vino lângă mine, în vârful cuvintelor;
te-am visat azi-noapte, pe furiș - știi că mâine mor și nu am voie să visez -
și erai altfel: poate mai înalt, iar eu eram
în spatele ochilor albaștri se ascund ochi negri.
poate și ochi blonzi, dar verzi nu -
se veștejiseră înainte să mă nasc eu.
știi, când eram copil, am curățat mormântul bunicii;
înainte de a
cântă-mi, gheișo,
și acoperă-mă cu noroi;
eu sunt omul din flori de cireș.
dansează-mi, gheișo,
înlănțuie-ți tentaculele
și strânge-mă până simți vâltoarea sângelui meu.
sărută-mă,
îmi pare bine că porți ochelari!
ieri mă gândeam să merg la coafor,
să-mi tai venele scurt, cu breton.
lentilele tale - oarecum miope -
mi-au arătat că am venel lungi, buclate și senzuale.
păcat
fusese o rochie albă, undeva pe vremea bunicii...ultima care se măritase
nepoata o îmbrăca în fiecare vineri,
în timp ce spăla vase pline de desene
cu oase
în fiecare duminică mergea la cimitir
te uită cum cade ploaia șiroaie pe capul tău
mi se pare mie, sau unicornii te-au biciuit?
nebunii, nu știau ca frământându-te in copitele lor...
și-au legat aripile de tine
le împletisem și eu
