Karla Ciucă

De câte ori mă-nec în vid, Și vitejia-mi crapă, Mi-e dor de zâmbetul naiv. Visez la ochii mei de fată! În îndoiala mă disec fălos. Uitat-am cine sunt? Reclam momentul monstruos, În care m-am

Să-ți fie dor de glasul meu Și șoaptele să te-mpresoare, Când cuib își fac în gândul tău Să simți și tu ce mult mă doare. Să-ți fie dor de ochii mei Căldura lor să te-nfioare, Pe orice cale

Mai lasă-mă o zi să-mi plâng amarul. Să-mi duc durerea surdă la mormânt. Și fericirii să-i închid bagajul. Spune-mi iubite dacă-ți cer prea mult! Mai dă-mi o zi să-năbuș focul neaoș. Mâhnirea

Cât timp mi-a mai rămas iubite? Să-nfrunt realitatea tristă? Trupul mi-e fad, fără elan. Necontrolat mi-nvie clipe! Și-mi spulberă dorinte-aprinse. Daca-aș putea să o blestem! Aș vrea să pot

Adie un suflu de gheață Natura de mult a-mpietrit, Iar viscolu-mi bate în față Și totuși eu nu simt nimic. Nu-mi pasă că gerul mă-ngheață, Nici aer nu am să respir. Iar pieptu-mi e stană de

De te-ai uita adânc în ochii-mi goi Să-mi numeri anii ce mi-au saturat retina, Ai înțelege cât îmi e de dor, Și că nu-i timpul ca să-mi las cortina. De-ai cerceta atent fruntea-mi

În lumea mea un singur drum se-arată, Pe care am pornit fără consimțământ, N-o să-l găsești pe fiecare hartă, El mi-a fost hărăzit încă de la-nceput. În lumea mea cuvintele sunt

Sunt un copil ce-și vede chipu-n soare Și-n ploaie o mulțime de culori, Iar norii-mi par insecte plutitoare Ce mă sfidează de atâtea ori. Sunt un copil ce-ți simte-n glas tăcerea Și-n zâmbete

Ai vrea să tac de vei pleca, Să-mi țin reproșurile-n frâie? Să mă abțin, când sufletu-mi ar vrea Atâtea lucruri să-ti mai spuie. Nimic să spun, in clipa aceea? Să nu-mi auzi regretele

Mă gâdilă o rază de lumină Ce-și face loc prin stratul gros de ceață. Plouă mărunt. Copacii-s siluete în grădină, Umezi și reci, ca roua zgribulită la fereastră. E-o dimineață lenevită. Cu

Am să te uit când noaptea îmi va fi eternitate, Sfios născându-se din umbră un curcubeu, Și timpu-n nesfârșirea lui se chinuie să scape, Să-ți fure amintirea din cugetu-mi ateu. Te voi uita

Suntem prea multi copii îmbătrâniți devreme, purtând cu noi poveri ce nu ne aparțin, n-avem păcat dar inima ne geme, în ochii tristi, lumini nu se aprind. Suntem prea multe suflete

Am hotărât să nu mai râd Cât respirația-i permanent, Nici focul care arde-n sobă N-o să-mi trezească sentiment. Am hotărât să mă prefac Că-n mine nu-i mai anotimp, Și zilele-mi pot trece-n

Cum să te uit iubite, Când mi-ai furat surâsul Și mi-ai aprins privirea? Crezi c-am să uit de tine, Că pot uita de noi? Ar fi ca și cum lumea S-ar pierde în uitare Și-n ochii mei

O cutie goală zace într-un colț, Se umflă-n umilințe, O rază de-ntuneric îmi mângâie odaia rece, Miroase-a vid. Ușa s-a închis demult în urma pașilor tăi repezi, Cheia nu se mai întoarce, S-o

Mi-ai condamnat iluziile la moarte, Se-tinde-atâta vrajba între noi, Nici iarna nu mai vrea sa le îngroape, E maltratata de prea multe ploi. Zac părăsite-n galbene sicrie, Emana iz de mucegai

Încotro-mi gonește gândul Prigonit, să-mi poarte pașii, Când prăpastie mi-e drumul Și un scâncet mi-este glasul? Să pornesc la drum prin codru Brazi înalți să-mi fie frații, Sau să bat cărări

E-atât de devreme ca cerul să-mi plângă, Cu lacrimi de sânge, pe palida-mi pleoapă, Să-mi fie de mâine trăirea țărână, Cuvântul să-mi sece și gura să-mi tacă. Să-mi spulbere firea stăpâna

Se rup bucăți de nori din cer, Plutesc pierdute-n zări incerte, Nu s-ar opri în drumul lor S-aleagă unde să se-ndrepte. Se lasă-mpinse de curenți Propria dorință o dau uitării, Și-n

Când noaptea revine cu luna-n decor Zăresc chipu-ți palid ascuns după stele, Ascultă-mi cântarea cum plânge de dor, Vibrându-mi în coarde dorințe mizere. Cămașa-mi se strânge în poală