Iulian Vasilica

Miroase a luni peste câmpie e toiul nopții răspândind visări se încovoaie dealuri pe sub vie și-i plin de lună plină-n depărtări. Miroase a luni pline argintii pe drumul care duce pe coline capela

…și-apoi te trezești. Auzi un alt sunet în vocea ta și acela poate nu-l mai recunoști. Doi miri rătăciți prin vântul ploii bat cu degetele - ramuri de toamnă în fereastra ta ruginită de

...și-apoi te trezești. Auzi un alt sunet în vocea ta și acela poate nu-l mai recunoști. Doi miri rătăciți prin vântul ploii bat cu degetele - ramuri de toamnă în fereastra ta ruginită de

Nicicând aici nu am fost la fel: ecou rătăcind pe o rază de soare purtând cu mine lumina-n spinare, sărut pe sărut, visare-n visare. Nicicând nu am fost același: sentiment prins de departe și

Încă mai risipesc umbre ostenite pe cărarea sufletului tău și mai prind stele magice pe copacul sculptat în pietre la fiecare orizont. Nu de alta, dar de mă rătăcesc să mai găsesc

Noaptea mută, putrezind a toamnă, m-a lăsat din nou în regăsiri dulci a unor vagi ecouri alegorice. O parte din mine este umbră iar cealaltă îngână un cântec trist al așteptării și fior de

Bătând în umbra înserării, gândul, pasăre obosită, îmi aduce o lacrimă ruginită pe o frunză de toamnă. Sunt aici; oricât de departe aș întinde mâna însetată de suflet, aceleași ziduri albe.

Spre tine întinzându-mi mâna n-am știut să te ating; degetele-mi cad petale și-n inimă se lasă frig. Azi, portret, te am în față, gândul meu visând la tine; cum să fac iar să te caut

Vânt fierbinte de-astă vară, începu să cearnă rece prin copacii cu castane și pe păsările bete. Frunze smulse de cu seară se adună iar în vânt, ruginite, să se cearnă în ecoul serii

Din visare în visare gândul îmi găsi mirare, chipul tău de nepătruns îl găsii drept în inimă ascuns. Și-am știut, dorul tău de-nsingurare sufletul cum îl mai doare.

Am să-ți dedic iubito un ultim pastel, când toamna va arde să mă ucizi cu el. Am să îți cânt pe rime simbolul morții trist, când frunze vor arde să știi că nu exist. Si am să pun în

Cad lacrimi reci pe umbra aleilor triste, în arșița verii am plecat departe, spre stelele promise. Am rătăcit, dar în zadar, pe cerul nopții tale pustiit am regăsit doar un surâs amar.

Sătul de umbra nopții, monotonă, m-am risipit prin ploaie mergând spre primul val. Cădeau de plumb iar norii. Sătul de liniște, pustiu, m-am rătăcit prin noapte la ceasul ei târziu

Priveam în gând portretul tău incert, într-o seară, într-un vis, și în sufletul inert o iubire mi-am deschis. Ochii tăi ca să-i descriu mi-ar trebui amurg târziu, eram mut și era noapre

Pe roua amară a ploii dintr-o seară am crezut cântul de dor neștiind că o să mor. Cum trecea ploaia, ritmic bătând, spre norii tăcuți din ecou pierdem un gând, cum de eram așa ca

Dinspre trecut spre viitor clipe se nasc și clipe mor, păstrează visul ce-l aduc din viitor înspre trecut. Iar clipa care-acuma vine trăiește-o numai pentru tine iar cele care au trecut

Culcat în veninul visării trecute gându-mi acoperă privirea, amintirile vin mereu mai tăcute în van să-mi alunge ca-n vis, în viață, mereu rătăcirea. Timpul prea lung și curat, neînvins,

Umbră tăcută ruptă din lumină, dulce clătinare a zborului lin spre neant suferind de îmbrățisarea amară a unui timp care-a trecut nicicând peste marginea aripilor noastre, din nimic către