Pe roua amară
a ploii dintr-o seară
am crezut cântul de dor
neștiind că o să mor.
Cum trecea ploaia,
ritmic bătând,
spre norii tăcuți
din ecou pierdem un gând,
cum de eram așa ca
Pe drum de foc
gândul meu a rătăcit
întrebări, răspunsuri, vise
în van mi s-au risipit.
Vai, atâta vreme pierdută-n rătăciri.
Și iar trecând o vreme
mi-am căutat uitarea,
și liniște
Iubirea ta, plângând mereu
a răscolit iar trupul meu!
O lacrimă, căzând, îți moare
o simt din nou,
o știu și eu.
Vai,
iar sufletul mă doare.
Iar te-ai lăsat cu chip prea rece
umbră
Cum să fac să cânt din nou
toamna asta-n frunze rupte
când doar grauri somptuoși
sunt aici să mă asculte?
Cum să fac să risipesc
toamna tot plângând la geam,
când pe norii cei tăcuți,
Din visare în visare
gândul îmi găsi mirare,
chipul tău de nepătruns
îl găsii
drept în inimă ascuns.
Și-am știut,
dorul tău de-nsingurare
sufletul cum îl mai doare.
Timpul.
Mâine, azi, ieri,
aceeași rătăcire
prin alte primăveri.
Secundele cad spre noi,
secundele vin dinspre noi,
timpul se scurge
dinspre ieri către azi,
dinspre mâine spre ieri.
M-am rătăcit în clipa ta amară
și-am plâns secunda dorului pierdut
într-un sărut ce m-a durut,
iubirea ta avea să moară.
M-am rătăcit în spațiul tău rotund
pe când muream încet și fără
Vis de cristal.
Lumea a început să râdă
într-un zbor lin
cu dinții reflectându-se în Soare.
Curcubeul plânge.
la fel de senin,
un soare infinit
ca o rugăciune peste un timp mort
IV