Iulian Vasilica

Culcat în veninul visării trecute gându-mi acoperă privirea, amintirile vin mereu mai tăcute în van să-mi alunge ca-n vis, în viață, mereu rătăcirea. Timpul prea lung și curat, neînvins,

Dinspre trecut spre viitor clipe se nasc și clipe mor, păstrează visul ce-l aduc din viitor înspre trecut. Iar clipa care-acuma vine trăiește-o numai pentru tine iar cele care au trecut

Umbră tăcută ruptă din lumină, dulce clătinare a zborului lin spre neant suferind de îmbrățisarea amară a unui timp care-a trecut nicicând peste marginea aripilor noastre, din nimic către

Cum să fac să cânt din nou toamna asta-n frunze rupte când doar grauri somptuoși sunt aici să mă asculte? Cum să fac să risipesc toamna tot plângând la geam, când pe norii cei tăcuți,

Iubirea ta, plângând mereu a răscolit iar trupul meu! O lacrimă, căzând, îți moare o simt din nou, o știu și eu. Vai, iar sufletul mă doare. Iar te-ai lăsat cu chip prea rece umbră

Spre tine întinzându-mi mâna n-am știut să te ating; degetele-mi cad petale și-n inimă se lasă frig. Azi, portret, te am în față, gândul meu visând la tine; cum să fac iar să te caut

...și-apoi te trezești. Auzi un alt sunet în vocea ta și acela poate nu-l mai recunoști. Doi miri rătăciți prin vântul ploii bat cu degetele - ramuri de toamnă în fereastra ta ruginită de

Noaptea mută, putrezind a toamnă, m-a lăsat din nou în regăsiri dulci a unor vagi ecouri alegorice. O parte din mine este umbră iar cealaltă îngână un cântec trist al așteptării și fior de

…și-apoi te trezești. Auzi un alt sunet în vocea ta și acela poate nu-l mai recunoști. Doi miri rătăciți prin vântul ploii bat cu degetele - ramuri de toamnă în fereastra ta ruginită de

Din visare în visare gândul îmi găsi mirare, chipul tău de nepătruns îl găsii drept în inimă ascuns. Și-am știut, dorul tău de-nsingurare sufletul cum îl mai doare.

Vânt fierbinte de-astă vară, începu să cearnă rece prin copacii cu castane și pe păsările bete. Frunze smulse de cu seară se adună iar în vânt, ruginite, să se cearnă în ecoul serii

Încă mai risipesc umbre ostenite pe cărarea sufletului tău și mai prind stele magice pe copacul sculptat în pietre la fiecare orizont. Nu de alta, dar de mă rătăcesc să mai găsesc

Vis de cristal. Lumea a început să râdă într-un zbor lin cu dinții reflectându-se în Soare. Curcubeul plânge. la fel de senin, un soare infinit ca o rugăciune peste un timp mort

Miroase a luni peste câmpie e toiul nopții răspândind visări se încovoaie dealuri pe sub vie și-i plin de lună plină-n depărtări. Miroase a luni pline argintii pe drumul care duce pe coline capela

Bătând în umbra înserării, gândul, pasăre obosită, îmi aduce o lacrimă ruginită pe o frunză de toamnă. Sunt aici; oricât de departe aș întinde mâna însetată de suflet, aceleași ziduri albe.

Pe roua amară a ploii dintr-o seară am crezut cântul de dor neștiind că o să mor. Cum trecea ploaia, ritmic bătând, spre norii tăcuți din ecou pierdem un gând, cum de eram așa ca

Priveam în gând portretul tău incert, într-o seară, într-un vis, și în sufletul inert o iubire mi-am deschis. Ochii tăi ca să-i descriu mi-ar trebui amurg târziu, eram mut și era noapre

Cad lacrimi reci pe umbra aleilor triste, în arșița verii am plecat departe, spre stelele promise. Am rătăcit, dar în zadar, pe cerul nopții tale pustiit am regăsit doar un surâs amar.

Am să-ți dedic iubito un ultim pastel, când toamna va arde să mă ucizi cu el. Am să îți cânt pe rime simbolul morții trist, când frunze vor arde să știi că nu exist. Si am să pun în