civilizație urbană

Iulian, acum, încercând să mai și privesc(mi-o cere subtitlul ce revendică un peisaj) într-o mecanizare silit-citadină a sufletului, mai pregnantă și de neocolit îmi pare nevoia de ,, à la recherche du temp perdu\", pe care o continui -nu știu dacă voit- și în poezia asta. Se poate să fiu influențată în apreciere și de suprasolicitarea simțului olfactiv cu trimitere directă și în grabă mare a mea în salvatoarele amintiri cu câmpuri și verde-auriu pe care mi-o provoacă versurile tale, însă nu e doar atât, e singura cale de a mă smulge din senzația de prezent izbitor fără de sentiment, fără de natural.
M-aș fi așteptat să închei într-o notă de :e seară
naturii i-a ruginit vopseaua :),,sub cer citadin\" ; oricum, o imagine în acord cu restul sufocant de actual al poeziei. Mai apoi m-am gândit că de fapt așa, printr-o aparentă antiteză, printr-un contrast de imagini-senzație ai subliniat mai bine ideea și ai trimis gândul revoltat de recunoaștere să caute un apus. Vom fi obligați, firește, să ieșim din citadin. Ne obligă dorul de apus. :)
Interesant și așa de bine realizat încât -paradoxal- acum chiar îmi pare un peisaj :).
Cu drag și apreciere,
N.

fiind născut/crescut la munte, în mijlocul unei naturi mirifice, care m-a fascinat, nu pot să nu tânjesc după verde, curat, crud. pentru mine aerul (la propriu) din orașe e aproape irespirabil. cât despre natură, dacă \"evoluția\" continuă în ritmul prezent, chiar că apune.
mulțumesc mult de cuvinte și de trecere.
drag,
Iulian