Spovedania unui poezist către (mulți) dragii lui poeziști

Mi-e rușine să mă întorc spre voi după atâta timp (pierdut). Am naufragiat pe unul din pustiurile realității și mi-e greu să găsesc o plută-metaforă să răzbat cu ea printre valurile stârnite ne tzunami-le timpului. DAR MI-E DOR DE VOI! Și mi-e teamă că toate sticluțele mele cu mesaje vor pluti în larg, nedescoperite sau, mai grav, voi uita să-mi scrijelesc ideile pe acel palimpsest. S-au disipat prea multe zile, nopți… Viața e o luptă în care, din nefericire, ți se cer un anumit tip de hârtii, albastre, verzi, maronii, întruchipând diferite chipuri (culmea, chiar și de poeți!), securizate, DAR NU FIÞUICI CU POEZII!!! Mi-e dor de sclipirile Licuriciului în noapte și zi (licuricii nu uită niciodată!). Mi-e dor de întruchiparea pretutindeni-lui – Ela- poate cea mai prezentă în vălurile poeziei.ro. Mi-e dor de „întâmpinările” – ceva mai rare, recunosc, dar pline de substraturi – ale lui Luv. Mi-e dor de adolescenta rebelă din Uricani (Lory). Mi-e dor de Decembrie, de Alma, de Alina (Li), de Daniel și Florin Bratu, de Mihai Zabet, de Anana și de mulți, mulți alții!!! Va veni (sper, poate) timpul să (vă) mai scriu. Lucrurile se vor așeza, poate, și la mine, pe făgașul normal. (Nu) vă invidiez! V-am iubit și vă iubesc! Cândva, după ce, sedus, abandonasem poezia, v-am descoperit și mi-am refăcut familia literelor. Vă datorez o imensitate de cuvinte care s-au așezat, pentru și întru voi, pe hârtie, pe monitor. O scânteie(re) îmi este prea mică pentru a mă (re)aprinde. Nici eu nu știu, cu siguranță, de ce am nevoie. Cu siguranță (și) de VOI. Dar mai trebuie ceva… Liniștile și neliniștile mele nu se mai împletesc cu poezia, ci pleacă într-un absurd cotidian pe care-l hulesc. Oare cine (mai) sunt? P.S. Orice spovedanie se încheie cu „Ierta-ți-mă!!!”, pentru ce am făcut, pentru ceea ce fac și, mai ales, pentru gândurile viitoare!