Vremea narciselor...

Priveam, în neștire, copacul îmbătrânit (eram eu)

Narcisele care

Sclipeau

Lângă el

Să tot dau, cu stele, în tine, domnule,

Îmi făcusem un fel de fereastră către pădure, era veche

Eram bolnavă de toate bolile lumii, cu medicamente în sânge, și-în pântec,

Visam perele

Le puteam ști consistența, erau galbene, foarte coapte

Și mă temeam, dacă a pătruns și în mine iluzia aceasta care bântuie străzile?

Nu pătrunsese

Dar mă temeam

Înlăcrimarea mea seacă și toată înserarea, nopțile, care mă făcusem

Pădurea seculară tăcea ca o soră foarte bătrână,

Cu anii în trunchiuri...

Cu sevele mai grele ca mustul prea greu...

Pesemne, dacă cutreieri pământul

Ani, cât trunchiul lumii, cât pădurile prea vechi... dai de dragoste

Este firavă, foarte măruntă, ca și cum ar ieși un fir de iarbă umedă, din pământ, primăvara

Și s-ar uita la tine, cu privire de om de unsprezece ani;

Discursul poetului s-a cam terminat, acum prins-au să cadă peste el raze,

Cade pământul nițel cleios, cad, peste el, bulgării de țărână, femeile poartă pâinea și o leagănă-n poale

Pentru că s-a făcut primăvară.

Dai cu stele în el, ce faci?

Ce tot faci dacă ai găsit firul umed, de iarbă?

Dai cu stele, în dragoste?

Trăiește-o, îți spun.

Și-apoi tac și mă întorc înapoi de unde-am plecat.

Sunt cel mai din urmă bătrân,

Mă simt vechi,

Sunt femeia lui,

Nu te uita înapoi, dacă am plecat.