Dreptul la zăpadă

Lângă lac stă un lac foarte mic apoi încă un lac în care

plutește tăcută o luntre, este desigur călduț, picioarele tale sunt calde,

stăteam pe ele, zăceam,

pescarul se vede pe mal, ca o icoană duioasă,

și nimeni nu plânge, pe Pământ,

nimeni,

femeia aceea a spinelui mai coase la pânză, tăcută, în oala săracă se isprăvește gătitul ciorbei de pește,

lângă ea o fetiță,

și cine suntem noi, aceia care tulburăm, cu fericirea noastră, icoanele,

chipurile noastre două împreunate ca două mâini una pe alta

care se roagă

noi care zăcem ca proștii în barcă și nu știm cine suntem

avem oare noi dreptul

la dragoste

la zecile de mii de ani în care plutim nesfârșiți ca fiecare licărire de apă

suntem oare noi doi dragostea

noi care

de-abia ne-am văzut și nici nu ni s-a dat prea bine dreptul la zăpadă

pe lac ninge acum și pescarul doarme cu spatele la peretele colibei în care

și-a iubit odată nevasta

fulgi mari

cad dinspre icoanele

care au uitat să pescuiască pentru ciorbe și pentru ceilalți cum în târg este foame de pește

cine este de fapt Dumnezeu

de ce Mirele a plecat de la noi spun pescarii

copila aceea

încă mai amestecă în ciorba cu pește prea acră

în aer plutesc numai îngeri

de fapt,

sunt fulgi care au intrat, de pe fereastră, înăuntru,

aducându-le tuturor aminte de cer.