Balada florii de mătasă

Floare albă de mătasă,
de ce mă iubești așa?
Peste pleoapă-mi fulguia
chimonoul de melasă
ce-l purta luna mireasă
pe când era plină, grea…
Și de ce zâmbești așa?
Așteptăm copil în casă,
o fetiță prea-frumoasă
cu privire de cafea,
legănată de o stea
și de-o floare de mătasă
(moartea ei e fulg de nea,
și cu ea va alăpta
fata mea cea curioasă
ce s-o naște-n astă casă
pe când luna fi-va grea,
răsăritul când o sta…)
Floare albă de mătasă,
de ce mă iubești așa?
Tu ești ochi de catifea
când tot cerul mă apasă
ca o mare preoteasă
să te las în lumea mea!
Și eu ochii-i voi pleca,
doar sunt lună, o crăiasă
ce-a rămas din tine grea
și la mine s-or uita
căprioara cea duioasă,
moartea ce nu are coasă,
firul ierbii, palma sa.
Zidul vieții s-o mira
de tăcerea cea sticloasă
ce prin moartea fără masă
prea-adânc s-o așeza.
De ce mă iubești așa?
O să-mi crească fata-n casă,
limpid lujer de crăiasă,
piept de lună, ochi de stea,
strai din noaptea ce o sta
pentr-o clipă să i-l coasă.
Moartea n-o să îi miroasă
niciodată umbra sa,
părul ei n-o înnopta,
urma ei de viță-aleasă
ce s-o așeza, spumoasă,
peste stânci de peruzea
niciodată n-o-însera…
Uite sus, cum luna-i grasă
când e soarele în casă,
a rămas, iar, luna grea.
Peste-o lună s-ar năștea
mare nouă. Eu sunt cal
peste sufletu-mi oval
așezat, de-acum, la mal,
și-o privesc, iar, criminal
cum se sparge, val cu val,
în cântări de madrigal,
cum se nasc fenomenal
chimonouri de cristal
peste pieptul ei carnal
cu esențe de migdal
când renaște, val cu val.