Scrisoare către celălalt om

îți imaginezi, poate, în clipa fatidică, un om de zăpadă cu ochiul năpădit de zeamă amară

se va topi, așa prodigios cum este, în soarele plin

își va lăsa jos, în iarbă, trupul și sângele

și-ți vor rămâne doar cei doi bulgări de cărbune, povestindu-ți despre zăpadă

și privirea aceea cu care te-a străpuns, până la oase,

îl vei privi hohotind și murind în plin soare,

vei privi cărbunii ăia care i-au fost nu demult ochi și te va ustura tot corpul

desigur, nu se moare cu o umbelă în mână, o ții strâns, la piept, și nu mori

te apără

cerul îți e tăria și iertarea sublimă

și vei crede atunci că tu ești omul și că dumnezeu este zăpada din care ești făcut

vei înțelege că plânsetul tău îți este destrămarea și moartea

și că dumnezeu plânge o dată cu tine

departe se întinde pădurea de brad și un dumnezeu de brad foarte blând

din plânset nu te ridică decât un dumnezeu foarte blând

desigur, nu se moare cu umbrela în mână

și afară e rece.

oamenii de zăpadă trăiesc.

eu îmi plângeam zăpada și frigul din mine, pentru că nu se moare încă în globuri,

e decembrie și sunt globuri cu sclipiri de argint, și sunt brazi,

poate și oamenii de zăpadă

au mamele lor,

poate și ei au un pom bogat din care se hrănesc cu zăpadă și fruct

și șarpele poate îl au, înghețat.