Cea mai frumoasă din lume

se face că este iarnă și că îmi țin mâinile în buzunare

pe strada mea, nu au mai aprins lampioanele

doar zăpada mai strălucește în noaptea nestinsă

pe aici trecea odată carul cu boi și mama era țărancă bătrână

case mici, acoperișuri de țiglă, palincă de anul trecut și sobe cu hornuri abia desfundate

îmi luam dintr-un păr sălbatic din fața casei, ca astăzi, zăpadă

țineam foarte strâns în pumn rugăciune, și nu știam de ce era ca de cretă,

nu prea am știut să mă rog nu am știut niciodată, recii moși

mai răsăreau uneori să mă certe, șușotind și mințind din buzele lor înghețate,

eram mică, mai stricam din când în când câte un cuib cu rândunele,

din nisip se clădeau castelele, în fața casei, cu vânt de nord pe la coame

prin ele treceau ostașii de mâine, cu oasele lor de zăpadă

și cu mustrare

spre infinituri prinzându-se,

apoi cai abia îmblânziți mai veneau, fornăind.

mama își lua atunci boul din poiată și ieșea să îl ducă, frumos, la fântâna din capăt

avea o privire viorie și sufla amarnic din buze, când încerca, întâi, apa așezată în ol

și-o săruta și îi părea foarte dulce

și mă luase și pe mine cu ea

sărutam apa din ol și mi se părea foarte amară

adormeam cu capul pe boul ce se-adăpa, la cireadă, și visam un cer cu steluțe

și cea mai frumoasă din lume era, desigur, a mamei.

lucea ca o primăvară.