Pesemne, brazii cresc undeva unde legăturile dor

poate am plecat de mult de aici, poate că în trăistuța aceasta

îmi port papuceii de balet pe care ei nu i-au văzut vreodată

știți cum se dansează cel mai frumos?

se pleacă din lume, printre spărgători, milioane de gene te acoperă

până când nu mai vezi nimic, numai cerul

iluminat de miliarde de candelabre sublime, atinse de îngeri, în trecere,

poate și eu am scris câte ceva când îmi erau picioarele foarte micuțe,

îmi pare că dumnezeu mă privea, pe când scriam literele foarte mărunte,

cu o caligrafie scâlciată, pierdută...

cred că aș fi semănat cu o micuță chinezoaică,

mama îmi legase picioarele, cum era obiceiul odată și pe aici...

însă acum, când arlechinul mă privește de foarte aproape,

nu mai pot spune nimic,

pesemne ochii lui mari, de martie,

mi-au ațintit balerinii, și știe unde mi i-am așezat.

este foarte târziu pentru plâns, de ce să plângi

când circarii întind corturile mari, ascunzând astfel cerul cu stele?

să mai rămân o vreme, totuși, aici,

tată,

îmi vreau inima înapoi, o să dansez foarte frumos cu ea,

și o să o așez în locul de unde a luat-o cineva, văzând legăturile

de mătase și rănile, și la urmă urletele,

nu, așa e, nu am plâns mult, și nici nu am strigat cum ar fi strigat noaptea stelelor, foarte mult

poienile sunt ascunse, și în poiană nu este niciun brad

acum parcă înțeleg

de ce e așa...

pesemne brazii cresc undeva unde legăturile dor...

mă dor picioarele, mamă, legăturile dor...

știi?

baletul e cel mai frumos lucru de pe pământ

și de pe pământ se văd cel mai frumos brazii cu care în stele râdeam

de jos

se mai ridică încă un brad, și probabil nici Crăciunul nu va mai fi, la iarnă, la fel...

luminițele plâng, și o să plouă și o să ningă cu plâns... Crăciunul nu o să mai fie niciodată la fel...

e demult

și pe gardul meu s-au așezat coronițe.