Poem negru, cu ceai

Nu mai știu, dragostea mea dulce, pe unde îți este coasta pe care ți-a

zdrobit-o hipopotamul acela nervos/care s-a iscat să te doară

și pe mine mă doare/

să o lăsăm naibii de coasă

și de animal venit să ne tragă pe sub trupul lui greoi pentru că trăim

sunt delicată și coastele tale sunt coastele mele

sunt născută în luna mai odată cu cireșele coapte și cu copilul meu nenăscut

oamenii sunt pescarii mei/ei îmi sunt umerii

de ce

nu iubesc soarele, Doamne?

ca un câine am simțit paradisul care se lasă după ce pleacă luna și soarele

cred că paradisul este foarte frumos, așa ca ochii mamei, când râde

oi vedea eu, Doamne, ce mi-ai pregătit, pe afară este multă zăpadă,

probabil îmi este foarte dor de acasă

dar din dar se face

viață din viață și moarte din moarte

autenticitatea zace în pasul greoi al eonilor care mă petrec

care trec prin mine, ca niște lumânări de seară

pregătește-te!

îmi zic

a rămas doar frica mea iepurească

de a merge acasă

unde e

bine și atât de roz/bănuiesc că după moarte te așteaptă o moarte în albastru cu roz

cred că te așteaptă, totuși, cineva

să îi aduci o umbrelă

de la răsărit

poate toți învățăm să mergem pe ape și să căutăm merele Evei,

care trec pe valul mării, pe val, cu moartea pe moarte, călcând,

unduindu-s-ar merele, unduindu-s-ar păcatul

pământul

este o mare excursie desfășurată aproape la întâmplare

poate dincolo e mai bine decât decembrie acesta

și

decât zapada, care peste mormânt o să mi se așeze.

Te rog intră în casă, iubitule, și zidește pentru noi o ușă de cetină

noi suntem tineri și nu vom muri niciodată

e târziu

dar nu vom muri niciodată

poate doar... obosim. și când moartea va obosi vom merge pe mare.

moartea de după moarte poate e viață.

hai

ține-mă pe lângă umăr.

așază-te lângă icoanele acelea de lemn și dă-te în jos odată cu mirtul

să îmi găsești glezna și florile,

intră în casă, dragostea mea, pe afară e frig și casele sunt toate de mentă

cu o palmă pe căpătâi te-am visat

să călcăm moartea cu un strop de iubire

mai mic decât noaptea

...e târziu

și pe afară ne urlă păsările că e prea multă zăpadă, la ușă.

viață din viață și moarte din moarte

însă când se face din viață moartea întâie atunci trebuie că e cel mai greu de prins fluturi

pesemne așa începe drumul care duce la moarte, e alb,

drum de cer, drum de ceară,

pesemne că așa mor oamenii, poate că așa se sting ei,

Dumnezeu este alb,

și noi după El, mult prea albicioși, obosiți,

semănându-i,

și

purtându-ne crucile

cu greșeli neiertate, cu frică, cu spaime,

uneori mai uită de noi așa cum și noi Îl uităm.

nu-L uităm, căci pe afară este multă, multă zăpadă

și ceaiul de zmeură

ne aduce aminte de atingerea Lui

de când ne ținea

sub palmele Sale

când

abia

ne

făcuse.