Post scriptum

ce bine îți alunecă picioarele, dragul meu, în apa aceasta frumoasă

și dulce, care ne ține întrânsa ca o mamă, în care ne spălăm păcatele

în care ne săpunim șoldul, apoi toți fluturii de paie

care ne-au privit prea mult timp

ca pe o rufă moale, mirosind a noi amândoi, după ce ne iubeam

te iubesc și dus și întors, ca pe o cupă plină cu căpșune și apă

și

ne udăm spatele,

ne udăm gâtul și părul,

și hainele lumii le udăm

ca și cum m-aș lipi de spatele tău, odată cu stelele – încă mai clipocesc să se adune la tine pe umăr;

să îmbăiem acum nefericirea, nunta și nașii, chiar și taragotul mortului

să îl plângem

dacă moare prea repede;

și-apoi

să dezvelim

copilul nostru de la mine din pântec. care nu s-ar fi născut niciodată.

decât din, din, din, din tine

și toate celelalte păcate pe care încă nu le-am făcut;

ți-am zis,

culege-mi diamante, să le zdrobesc cu călcâiul

culeg-mi, dragule, diamantele

culege-le repede

ca pe niște vorbe de dulce culege-le

nu voiam, de fapt, să pleci atât de departe, și să găsești izma aceea străină

apoi călcâiul ce arde

pe la alta, cu cercei prea oliv;

cu diamantul diavolului m-am uscat și m-am primenit,

de la atât de multă și de rece distanță

de adunat fluierele picioarelor alături

mai

ții minte cum ne atingeam pe picioare? ce zdrobite îmi erau

gleznele? și fluierele picioarelor?

un fel de cruce mi se mutase pe spate,

ce bine că îți alunecă picioarele, dragul meu, în apa aceasta frumoasă

și dulce, care ne ține întrânsa ca o mamă, în care ne spălăm păcatele,

tu, cu diamantele tale!

spune-mi,

ce îți mai fac opaițurile? dar voalurile de pe icoane, ce îți mai fac?

știi

haina de pe mine

s-a udat

și diavolul a plecat undeva foarte departe,

pesemne că sunt iubită prea mult

și iubesc

dacă ar exista pe undeva o planetă din diamant, un univers de diamant, o cometă de diamant

un diavol și o fată de diamant, cu o nuntă de diamant și un cal de diamant

pe care să îl călugărească un prea-blând păstor de diamant, într-o lege de diamant,

dacă poemul acesta de plumb ar fi ca un diamant, dacă picioarele tale ar mirosi

a diamant, și pântecul meu la fel, și gâtul, și părul, și hainele lumii, și icoanele,

trecutul, poemul acesta nescris, cu toate cuvintele din el,

și mai ales fluierele picioarelor noastre, dacă ar fi din diamant și din lumină,

atunci ce ar fi?

să ne naștem într-un diamant, dragul meu, unde nimeni n-o să știe de ce ne-am născut...

planeta este de pământ și de metal, universul e de diamant, stelele și cometele de diamant

doar dragostea mea, amărâtă, le traversează, cu frică... ea e însăși

o piatră de frică

până marți

și o să vreau

și o să pot

și o să sper

mult

- ca și cum aș ieși afară din pământ ca să intru-n biserică.