Istorisire de schimbat florile moarte

Singurătatea-i măritișul meu, poate. O strâng în brațe, cu lacrimi, și mă strânge și ea cu brațele ei abrutizate, totuși filigranine, semitransparente... Singurătate, te rog, ca și gândâcelul din poezia aceea simplă a Elenei Farago, și mă strânge, mă strânge, și nu vrea să îmi lase în pace inima în care s-a ascuns, ca viperele, Să îmi lași fratele, "singurătate", în pace, că altfel ne prefacem și noi trei în miliarde de eoni, gândăcei foarte urâți. Sub talpa lui Dumnezeu, sub care mă așez.

Nu mă iubi atât Doamne, că sub talpa ta m-am așezat, cu durere, pentru el, pentru ei. Pentru Mona, pentru Axinte, pentru fratele fratelui meu, care plânge. Cine nu este fratetele meu, Doamne? Cine nu e? Niciun răspuns. Dar fratele? Cel care nu vrea răul, și calcă pe căi numai de bine...

Fratele meu frumos, pentru ce m-ai părăsit? De ce plângi cu lacrimi de sânge pentru că frumusețea mea te-a răpit? Ne-om întâlni la margine de univers, acolo unde se termină luna, și unde răsar, cuminți stelele.

Totul va fi bine, ca o stea nouă, ce se chinuie din carnea unui om să apară...

Și totul a fost un vis, steaua s-a ascuns, și adevăratul Dumnezeu râde de pe tronul lui de lemn. Câtă pace!