Poem marin

nu știam că, urcând,

mă voi lovi cu capul de un soi de moarte înflorită

că

mă va înghiți paradisul cireșilor ca pe o rădăcină săvârșită dintr-o uriașă greșeală

că

timpul acesta nu va mai fi recunoașterea bătăilor de inimă

care și pe mine m-au răsfățat câțiva ani

numindu-mă „pescăreasa”

că

iubindu-mi bărbatul de brad într-o preafrumoasă bărcuță cu pânze

purtată de vânt spre un țărm năpădit de cireși,

cu rădăcinile încercând să se domesticească în nisipul mirosind a lemn umezit și a ploaie,

ca într-o iluzie blândă, japoneză

și că

lăsându-mă iubită pe puntea aceea uscată de vânt

o-să-mă-fac una cu marea

și voi fi devenit jumătate-apă-sărata jumătate-calmari-și-stele-mirate

și pieptul îmi va fi fost năpădit de-algele-gri-ale-morții

și că

rămânând așa

nu mă va mai auzi niciodată nimeni

că nu voi mai atinge niciodată cu degetele mele mirate

fâșia cea albă din spatele curcubeului

rămânând

acolo, pe punte,

părăsită de iubitul care va fi îndrăgit o altă femeie

una poate mai tânără, mai frumoasă,

cu sâni temători de columbă

cu părul ei de argint atingându-i picioarele dezgolite,

una cu care se va fi însoțit în fața delfinilor și a

rândunelelor care revin, la soroc, de peste alte mări foșnitoare

o femeie pur și simplu mai dulce și mai potrivită

decât mine, sfioasa,

nu știam că

uitată pe punte ca o scoică ofilită de carne

mă voi sfârși dintr-odată în lumina lampioanelor

fără să mai cunosc sclipirea zăpezilor și a lunii

și mai ales

a dragostei albe pe care am băut-o

odată

dintr-o cupă ce dădea pe din-afară cu absint și cu apă de mare

undeva

aproape de eden.