Poem atipic ritmat

Pe drum să afli omul ce te iartă Și să primești, și lacrimi, și prescură... Pe ochii plânși, mi-e viața mea, o poartă Și plânsu-mi roșu cade la presură Prea rece-n suflet, zării priponite Mi-s șapte taine-n mine, sine-mi graur Mai merg prin lume, timpuri proorocite Pe la picioare-mi zac suflări de plaur Mi-e mare haina, ochii mei de faur Mi-e mult prea frig, feminități rănite Să tot fi mers, zadar, pe-un furt de graur Prea tâmpă zarea, plină de ispite Prea amplă turla, văd voinți oprite Sunt preoți mult prea mari, și-ocare Și nu îmi sunt, doar sieși, orișicare... Și auru-n cupolă, dor de aur Doar moartea-mi n-o să meargă pe ivite... Ci-n rugăciuni, mi-sunt visele de zi Sunt ruguri ce se sting, pe nevăzute, Mai zbiară, încă, muma, la moșii, Și nu Îl vezi... ți-e trupul numai vrute Dar n-ai greșit nimic, vei înfrunzi În tine însăți, visele-ți pierdute... În gândurile tale ancestrale Zărești verdeți, castele-s de-argint Măcar acol` durerile îți mint Și nu te-o lau austrul, pe rafale... E cerul viu, urdorile de-absint... E Învierea, lacrimile-ți ții... Căci plâng, de plec, îndepărtării mute Însingurarea pleapa și-a asmute Să plâng pe scara nopților, de-Învii! Dacă Te rog, Mult, Noaptea, să Învii... ...Dacă mă vezi, sunt lumea cea de laur Ce luat-a Lemn pe spate, să te-ajute... De trece, Viu, pe frunze adormite! tu iar, adoră-ți, ție, că-s pustii... Pădurea veche Lacrimă străveche Și ochiul meu coclit De infinit Dar glasuri cristaline Fericiri Grauri de firi Copaci și trandafiri Și în străvechea grijă, de la miri În grija mea, atâtea pătimiri... În `tini sunt numai zări și scai, redute Doar, unul singur, `sborul să îl ții Sunt zări ce vor, și vrute, și nevrute... Și sufletul, în tine, va dormi Nu vin la nimeni, numai la copii, prea mult, în lume, plâns-au veci și ciute...