Icar

Fragment de proză din selecție personală:


Și, nemaivrând ca meșterii să construiască, altădată, încă o mănăstire, una și mai trainică și mai frumoasă decât aceea, numită Mănăstirea Argeșului, a pus ca meșterii să fie izolați pe acoperișurile lucrării. ”Oare lumea aceasta este prea nebună, cu omul, și față de om?” Meșterii, văzându-se păcăliți, și-au încropit, pe jumătate morți de spaimă și de prostia jertfei zidite, de credulitatea lor, tocmai din frânghiile și scândurile rămase după finisarea lucrărilor, niște înlocuitoare de zbor, care să-i scape. Însă nu venise însă în lume vremea zborului, și, încercând să zboare, s-au prăbușit cei zece atunci, tocmai lângă mănăstirea căreia doar o femeie și copilul ei nenăscut i-au dat viață. Și așa a fost, oameni buni. ”Oare am înnebunit, Ana mea?, și-a zis Manole, după ce, înnebunit, și-a isprăvit lucrul, care îl blestemase, apoi s-a aruncat de pe mănăstire. Și a murit Manole, ca într-o eliberare. Și poate Manole și-a găsit liniștea, mai jos, pe pământ, și eliberarea dorită, gemând năprasnic.


(Icar, mit universal și vechi, în mod surprinzător, regăsit și în Tema baladei mănăstirii Argeșului, baladă veche populară, de sorginte autohtonă.)



Varianta lirică:

Icar și desprinderea din lume


Că nu îi iubi, prea multu`, frumusețea ce-împresoară!
Nu mai mândru, soare-n lume, ni-i Icar sau mi-e Dedal!
De îmi pare, în planetă, mi-e un labirint și-o scară
Și o mare-împărătească, mai bătând de-un val pe val.

Multă-împotrivire-n mine, pentru-al vostru Minotaur
Nedreptatea este-n lume, dar și jertfa pe nimic;
Pot vedea cum luna plină e în zodia lui Taur
Zeul soarelui se-adună, de prin stele, cam calic.

Dacă tata, labirintul, cu o mână, să îl facă,
Nu ne-închide, strâmt, în lume și durerea n-o strica!
Nu ne ține, ca borfașii,-n labirinturi, să desfacă
Sânul ei, videam o nimfă, frumusețea s-arăta...

Ci eu plec sau zvântur calea, labirinturile multe
Dar zidită e intrarea, prizonieri prin strâmtorimi
Iar, urechea asculta-va, numai muzici să te-asculte
Și vezi nimfa cea frumoasă ce chema de la lumini!

Îmi pusesem, sus, perechea, două aripi lucitoare
Cu Dedal, parcă zburat-am, prea departe,-n labirint...
Să scăpăm, măcar o dată, către flori ni-s căprioare
Și e nimfa ce, odată, mă hrănea cu scări și-absint.

Dacă tata labirintul, cu o mână, să îl facă,
Nu ne-închide, strâmt, în lume, și durerea mi-o strica!
Nu ne ține, ca și hoții,-n labirinturi, să desfacă
Sânul ei, videam o nimfă, frumusețea-i scăpăta...

Și urcau trei zile-n soare, aripi nimeni să nu aibă
Decât ale mele patimi, către soare ca să plec;
Pieptul, aripa, desfacă, sus, Mireasa, ca o zgaibă
Către soarele muririi, mă-îndreptam ca un zevzec.

Poate faima nemuririi nu se cade, către soare
Unde numai Zeii vajnici căpătară misiune;
Iar pe spate două aripi, mi-s zvâcniri nemuritoare
Îmi ținteau adânc durerea căpătată-n omisiune.

Nu mai țin acum aminte, moartea, tânăr, m-a găsit
Și sunt mai frumos ca Zeul, ce-n lumini se arăta
Către soare, nici în gânduri nu mai capăt, sorocit
Două aripi de ninsoare
să acopere-ar putea...

Neputință mi-e în zboru-mi, pe la ochi e numai plâns
Am aceleași nenoroace ca și soarele, în noapte
Și frumoasele de lacrimi, pe sub ochii-mi, tot s-au strâns...
Luminează, ieri, în beznă, dar lumina-i... *mere coapte!!!

(*n.a. așezarea stelelor)