Tușă 2

În farfuria de argint zac mere lângă un pocal și cireșele putrede un sculptor bătrân și-a imaginat fiecare onduleu turnat în merele de argint și în pocalul cu vin, peste atelierul acela, apoi a murit; despre el nu a scris nimeni poemul, să nu se mai știe strada care l-a născut și făcut; dacă femeia se descoperă azvârlindu-și, frumoasă, mantia care i-a mângâiat umerii trupul ei alb luminează în încăpere ca lampa apoi e parfumul cu care și-a învelit picioarele un bărbat o așteaptă bătând din pupile cu oasele încremenite e nimeni în farfuria de argint vechi zac merele cu gust de argint și cireșele putrede păsările ating cu penele lor fereastra să zăcem... în fereastră bate cu păsări ca un fel de grindină albă /tresare/ /sau ninge/ cum arată femeia aceea? /sunt mantii prea albe/ /sunt păsări/ este așteptată de după carnea care se strânge și-adoră în om pesemne cineva a început să citească un crin ce plesnește copacul și floarea (antiteza lui moale și neagră) care bate ca pendulul peste camera aceea cu ore e un soare foarte vechi, numit suflet, în raze aura ceasului biologic ceaiul, turnat argintiu peste toate uitatul pocal, iar poeta și-a săvârșit dăltuirea cuvântului.