Platitudini vesperale solo, fără joimărițe

Pocnește în soba metalică seara de joi, o fi mică, o fi mare, n-am ieșit pe-afar' spre întunericul încă înfierbântat n-am cum s-o văd, o să aud poate nu patru, douăsprezece evanghelii din depărtare, în amintire dându-i inimii mele și spargeri într-o vacanță studențească de demult pe la o mare mănăstire O fi bolta sobei luminată de flăcări cumva, deodată se-aude ceva, vâlvătaia a luat lemnele-ncinse Eu unul, când mă plictisesc de creațiile altora simt că dispar,... mor, mă cobor în alți rărunchi de uriași, morți poeți, sparg sare, drobi car în spinare cu sacii prin salinele țării, urlu neauzit de nimeni, chiar așa "Dau creația mea pe foc pentru un poem cu-adevărat ignifug" Animalele mele de companie, de mă-ntrebați, au deja o zi-ntreagă de sterilizare, sunt curate amândouă, nu s-au infectat, sunt sterile prin apă și foc după cum erau seringile din metal, sticlă pe vremuri fierte-n etuve Pacienții poetici își așteaptă căruțurile cu medicamente de versuri, tratamentele sado-mazo — să se-ncarce pistoanele, să se-arcuiască brațele mironosițelor surori ale crucii roșii de-apoi înapoi, cu burțile-n jos, într-o parte, spre fundurile lor Serul liric de pe vremuri salva, nu ca acela din prezent, ăsta doar anesteziază parțial, mediu, total, chiar poate ucide pe unii cum ucideau fiarele în Colosseum martiri