Irina Monica Bazon

mi-ai închis soarele în umeri zbați în mine un șir neastîmpărat de aripi inimi izbucnind toate deodată oriunde liane de rădăcini mi s-au încleștat pe un braț celălalt braț frămîntă zăpada

pînă în miezul pîinii ce zid mi-e înapoia inimii vocea ta cu sunet de seceră tăind prin ieri prin altădată pînă cînd bătăile mi se răstoarnă prin fante ca o risipire de dinți scrîșnind în

copacii urcă și cresc azvîrlind brațe spinoase peste cărările ce fug degetele înfășurate în soare mă trag înainte de călcîi mi s-a prins umbra unei pleoape mușcînd din lumină cu ghimpii

pașii mei se gravau peste culorile asfințitului, mînjeau cu rouă machiajul oranj al ierbii. sub pașii mei plesneau măștile osificate peste lucruri și lacrimi începeau să curgă printre

cuvinte împrăștiate ca o sare peste guri nici o sete nu ne înscrie tânjirea peste palimpsestul chipului nici un contur al vocii zvâcnit în crusta buzelor rămân zidită în mine mă adaug

Uneori cerul uneori cerul își deschide peste noi, de sub falduri opaline ce-l învelesc în somn, priviri divine și în rotundul lor se topesc formele frînte născute din foșnirea de cenușă a

să îngheți o felie de existență cînd gata era să se sfărîme să o bați peste piatră cu ciocane de os apoi s-o admiri ca pe o frunză presată cu nervuri irizate răstignite pe gheață să fii

îmi amintesc iarna de poveste, închisă în globul de sticlă... căsuța, fulgii de o sclipire jucăușă ca niște steluțe alunecau în atmosfera lichidă priveam lumea aceea și renășteam în ea cu

copacii nu-și mai deschid punți ochilor mei un tablou cu arabescuri de hărți mă fixează soarele se cufundă degetele se întind pe canava curgînd în sinusoide nu mai ajung să apuc e efortul de

aș vrea să reconstruiesc din cioburile ploii oglinzile deschise spre cer ploaia îmi răspunde prin cioburi niciodată nu m-am temut de căderea ei de sare peste toamna sîngelui, ca să mă

ovaluri, ferestre fără ochi se cască în orice loc nu-mi înalț privirea s-ar izbi în adîncul de tunel orb aud doar cerul zăngănindu-și șuvoiul de oase și înfigîndu-se în orbitele goale ale

te așezai la rădăcina copacilor tăiai bucăți din brațele ce-nlănțuiau tenebrele catedralelor îngropate și le-mplîntai ca pe niște menhiri pe străzile ce năvăleau, de nisip, oriunde decupate-n

îmi sporește prin așteptare un dans ferigi de carne suind mă cutreieri cu respirația pașii tăi dislocînd aerul apasă ca un arcuș sforile prinse de mîinile și de picioarele lor vii