Crepuscul

din diminețile reci, obișnuite, se construiește cărămidă cu cărămidă o viață măreață de care n-avem habar din trotuarele murdare și din ceea ce putem zări fugar la colțul străzii ne alimentăm respirația, fiecare drum pe care mergem e ultimul și ultimul și ultimul spre fețele noastre întoarse fiecare zgomot, fiecare bătaie de aripă, fiecare fâlfâit ne deschide câte o ușă, dar noi râdem și plângem și tot plutim spre marea lumină ca niște fulgi osteniți de păpădie.