Ionut Pande

am o milisecundă ciudată bate din aripi doar o dată apoi se-ascunde într-un val de calciu ca un verset în propria-i enigmă degeaba strigă sângele ca i-au înțepenit ionii nu se mai piaptănă

tremur de floare arce de zefir lichid ah risipire în metal încins doua miresme de zinc într-un simț mineral strânge-mă rotund

bunicule de ce taci? timpul are în palme biți nu bătături nu te arde cuprul meu din oase? sunt un umanobit altoit pe rana tăcerii tale cu un dor de arhivă .raw memoria ta e grafit fosilizat sa

În mine-s mulți, mulți porumbei Și zboară cerul printre ei. O aripă dacă întind Și infinitul îl surprind. Când peste lume tun și fulger, Din prapore de nor mai sânger. Acu-s, pe ceru-n lung

scrâșnesc fălcile nerostirii limba își plimbă sfera de angoase sintaxa a încins motorul semantic clipa își freacă fobiile de plexul realității e-atât de dură cuta de lumină nefulgerată hei

"Neajutorând Cerul cu noi, Pământul!" Ană, Ană peste rană, Slovă dulce-n vârf de pană, Scrisă cerului zidire, Plânsul ochiului citire, Os de sfântă-n trup de piatră, Așezat în sacră vatră, Sân,

Vulcani cu inimi arse în safire; Cenuși zburând în aripi de condori; Lumină-ncremenită în orbire Și-o noapte reggae prinsă-n cheotori. Se-aud foșnind în aerul văpaie Atomi ce leagă primele

Bob cu bob văzduhul cerne, sită dorului pământ. Haideți la cules de stele, floricele-n foi de vânt! Timpul stă-nvelit în lacrimi pe obrazul de granit; Cine cade-n pașii ultimi de ninsori de

Când Luna-și țese trena de zăpadă, Din fulgii moi, potopuri stau să cadă. Pe vaduri verzi, adâncul din sorginte Sorbea duios absintul din cuvinte. Sub crater, lumea stă în tremur liric, O stea scria

te privesc prin foițe de dor transparent îmi zâmbești metalic și înrourat ti-as cuprinde umbra intre umerii curbați dar n-o aflu unde ești prietene de negăsit ți-am întins o mână de

schimbați frecvența de fond îmi interferează irozii o boare de aur înghite scolastica luminii ca un arc s-a strâns revolta în cenușă pe dunga exploziei un punct secunda finală sunt o muzică albă

băieții lui Ilie Martin oameni de pradă fără cultură puntea de suspans între emisfere cameleonici vulgari scrâșnesc urechilor auzul sorb țigară din gura octeților ca pe o cafea de Lună

A nins... a nins peste satul gârbov! Ulițele au îmbrăcat singurătăți. Tații respiră înțepeniri. Pe coșuri vuiește pustiul. O umbră lungește ferești de dor. Lumina își decojește albul. Trosnesc oasele

Și iată Infinitul pe brațe efemere! O magmă care fierbe sub pleoapele de ger; Ne strigă din vioară oglinzile himere Și curgem din izvoare 'n-oceanul unui cer. Mai suntem din petunii doar steaua ce

prea multe stele în sânge erau crude și le-am înghițit pe toate m-au trimis la un spital de elipsoide acum bat în mine fragmente de pulsari frate stau pe pat de glicemii cu ochii sărutați de

arde-mă ochi până la scrumul din tine sa rămână focul unica ființă coboară iadul trepte de vâlvoare să fie trupul strigăt de scântei din toată carnea lasă-mi doar un firicel de vin să-mi spele

nevorbele s-au zdrobit în vase de lut din care mi-am băut sinele până când carnea a devenit setea din gura tăcută a țâșnit un alt strigăt (UMANOBIT)

Corăbier, de ce plâng apele sub noi când sfâșie catargul zări?! Nu vezi că vremea-i agitată și, din ploi, cad nesfârșite lumânări! Hei, lutier ce modelezi un alt destin, cum poți în degete să

trei neobrăzări pe creanga cerului eu glonț cu rană de carbon tu lumină fisurată de surâs latent Dumnezeu teleleu cu ochi de trâmbiță copii de chihlimbar să facem din explozii vaduri de inerții

a sărit un bit din calendar s-a ascuns în iarbă iată un mărgăritar lăcrimând în bismut cine să mai poată ști când pădurea țese o mireasmă de podzol în vecia .exe să bem vin fosilizat frate de

miros a vid necopt în robă de titan pe punte de scântei tăceri ramificate sunt un algoritm de lut și rulez pe o dâră de oxizi cu un timp ventricular spune-mi frate de câți octeți este nevoie ca sa