Ultimul monolog închipuit al lui Nietzsche

Motto: In 1889, Friedrich Nietzsche cădea pradă nebuniei, în piața Carlo Alberto din Torino. Circumstanțele sunt binecunoscute. Când s-a trezit, se credea a fi Dionisos sau Crucificatul… Domnilor, integralitatea umană nu poate fi împlinită fără omul nebun. Dacă alții n-au fost nebuni, noi ar trebui să fim, spune o butadă. Nebunia e o mască sub care se ascunde o știință fatală și prea sigură. Sau o soluție comică, o ultimă bufonerie. Știu că nimeni nu iartă obrăznicia mea de a scrie Gőtzendämerung, atacul împotriva idolilor, împotriva falselor adevăruri în care mai crede omenirea… Și nici faptul că am socotit muzica lui Wagner primejdioasă ca o boală. Poate am exagerat după ce am văzut Carmen de Bizet. Poate sunt un arogant. Aveți o tonă de dovezi. Puteți începe cu denumirea primelor trei părți din Ecce Homo…- De ce sunt așa de înțelept? De ce știu atât de multe? De ce scriu atât de bine? Dar oare nu ofer răspunsul în ultima parte- De ce sunt eu fatalitate? Fără aroganța Supraomului nu puteam să strig că filozofia e o biată unealtă a nihilismului, că morala e cea mai nefastă specie de ignoranța și, bineînțeles, nu puteam declama teatral –Gott ist tot.. Nostalgia Dumnezeului pierdut m-a făcut sa divinizez omul. Să mă divinizez pe mine însumi. Să descopăr credința, preludiul prăbușirii mele, că misiunea mea e aceea de a crea lumea… Dincolo de aroganță se ascunde un sentimental. Poate depune mărturie Lou. Cea care m-a învățat să sufăr ca un zeu. Acea emoție afirmativă prin excelență, emoția tragică. Singura mea teamă, de neînvins, e că într-o zi voi fi canonizat…